Țin minte cum turiștii străini care se cazau la Intercontinental în București erau avertizați la începutul anilor 90 să își depună la recepție lucrurile de valoare. ”Dar nu știam că pasta de dinți este aici un lucru de valoare”, exclamau ei pățiți, după nici o zi, semn că se întâlniseră cu România profundă, România dezumanizată și animalizată de sărăcia și foamea cronice.
România asta săracă, dispusă să facă orice pentru a înainta un centimetru, pentru a supraviețui o zi, nu e de ieri de azi. În timpul pogroamelor din București și Iași au fost împușcați mii de evrei. A doua zi de dimineață jurnaliștii au fotografiat cadavrele dezbrăcate! Românii din România profundă i-au dezbrăcat pe bieții oameni, după moarte, până și de chiloți!
Atât erau oamenii de săraci! Și de dezumanizați!
Mi s-a întâmplat în Cluj, prin 96-97 să îmi uit în centru pe o terasă telefonul mobil – era un Ericsson cât o cărămidă dar foarte puțini oameni aveau pe atunci celular – pagerul, aparatul de fotografiat Minolta și portofelul. Țin minte ușurarea cu care chelnerița m-a primit după ore bune înapoi și de atunci am încercat să văd partea bună a lucrurilor, toți centimetrii care depășeau România profundă.
Dar nu am reușit întotdeauna.
În Drobeta Turnu Severin am admirat săptămâna trecută arhitectura austro-ungară a locului, cetatea construită de maghiari, teatrul vienez, Palatul de Apă, curățenia din oraș, fântâna arteziană, oamenii liniștiți și relaxați, restaurantele de pe barje… Și am mâncat un borș, un crap la grătar, le-am stropit cu o sticlă de Jidvei, deși aveam alternative italiene, așa, să mă simt românește.
Dimineața următoare o oră pe toaletă, doar apă curgea din mine și rău la stomac. Vraja Dunării fără nici o vrajă. Check out, următoarea destinație, Belgrad, aștepta, așa că am dat să îmi pun pălăria pe cap…
Ia-o de unde nu-i! Am uitat-o la restaurant! Nu-i nimic, facem un mic ocol și o luăm! După nici zece minute eram pe terasa de unde plecasem fericit cu o seară înainte. Chelnerița m-a recunoscut, dar nu surprinsă și ușurată, ci puțin panicată.
”Bună dimineața, mi-am uitat ieri pălăria”…
O privesc și e stânjenită.
”Știți, a luat-o… l-am văzut ieri când a plecat cu ea pe cap”.
Celălalt chelner. ”Dacă mai veniți pe seară îi spun să o aducă”.
”A, e deja reciclată”, am zis dezamăgit. Și să o fi primit înapoi în momentul acela nu o mai luam. Pălăria, pentru mine, e un lucru personal, cum e periuța de dinți, cum sunt chiloții. Cum să o port după cineva? Sau cum să o poarte cineva după mine?
Dezamăgit de România profundă am pornit la drum imediat gândindu-mă că pălăria, luată din Tokyo, mă costase exact cât mă costase cina pe barjă iar chelneriței îi lăsasem exact 10%.
De la ce procent mi-ar fi păstrat proprietatea măcar pentru câteva zile? 50%? 100%? 1000%?
Pe drum m-am oprit la o farmacie, mi-am luat Furazolidon și probiotice. 50 de lei câteva pastile. Medicamentele în România sunt mai scumpe ca la Tokyo. Pe seară, în Belgrad, încă mă simțeam rău. Febră. Toxiinfecție alimentară. Probabil că de la mujdei sau ardeiul iute nespălat…
Vraja Dunării și a României profunde fără nici o vrajă!
