Structurile MAE, inutile pe bani multi De către Malin Cenusa – 21 martie 2016 0 59

    Înainte sa va scriu câteceva despre felul în care a abordat ieri Consulatul României la Barcelona cazul accidentului de autocar în care au murit pâna acum 14 studenti am sa va spun o poveste asa cum am trait-o eu in urma cu vreo 5 ani de zile.

    Era intr-o dimineata linistita de februarie, cand urmaream la TV stirile si vedeam cum ceea ce parea initial o revolta populara s-a transformat intr-un adevarat razboi in Libia. Stiam ca un consatean ce mi-era amic se afla la munca in Libia si pentru ca-l aveam pe messenger i-am scris in gluma ca tocmai acolo l-a purtat necuratu’ unde uite e razboi. Nu ma asteptam la un raspuns prea curand si ma asteptam de fapt ca omul sa-mi raspunda tot in gluma ca e deja acasa la familie.

    Spre surprinderea mea, aproximativ o ora mai tarziu raspunsul din partea lui a venit si vorbea de mesajul meu de messenger ca o posibila salvare. N-am prea inteles ce s-a intamplat si l-am rugat sa elaboreze putin.

    Asa mi-a povestit cum ca se afla pe santier in momentul in care a izbucnit razboiul si ca odata terminata munca s-a indreptat impreuna cu colegii de servici (alti 6 romani) spre hotelul la care erau cazati, unde li s-a spus ca nimeni nu poate sa garanteze pentru siguranta lor si ca e vremea sa-si faca bagajele si sa plece. Oamenii s-au conformat, si-au facut bagajele si si-au sunat fiecare in parte familia ca sa povesteasca ce s-a intamplat si ca urmeaza sa se intoarca in tara.

    Numai ca intoarcerea in tara nu era asa de simpla, deoarece pentru a putea pleca din Libia aveau nevoie de o „exit-visa” ce se putea obtine pe cale diplomatica prin ambasada sau consulat. Constienti de lucrul asta s-au apucat sa sune la consulat si sa ceara sa li se emita si sa li se trimita prin email, FAX sau mai stiu eu prin ce alta metoda aceste „exit-visa” ca sa poata sa paraseasca Libia cat mai curand posibil din moment ce razboiul se instaurase deja de cateva zile. De la ambasada li s-a raspuns sec ca trebuie sa mearga personal la ambasada (probabil cu dosar cu sina si actele necesare) pentru a obtine acea „exit-visa”, asta in contextul in care aparent in sediul ambasadei nu se mai afla nimeni si in contextul in care pe strazile din Tripoli oamenii se impuscau intre ei si impuscau tot ce misca.

    In tara, familia lor incingea linile telefonice ale MAE incercand sa-i convinga pe cei responsabili sa faca ceva pentru romanii prinsi intr-un razboi ce nu-i al lor si pe langa raspunsurile generice si flegmatice mai aveau parte si de telefoane inchise in nas. Vazand ca se cam ingroasa gluma in jurul lor, romanii in cauza au identificat un taximetrist dispus sa-i duca pana la aeroport si au platit pe o cursa ce de obicei nu costa mai mult de 10 euro un total de 700 de euro pentru ca nimeni nu-si risca viata sa-i duca la aeroport pe banii de-o paine.

    Din pacate pentru ei, pe aeroportul din Tripoli toate avioanele erau consemnate la sol si desi alte tari europene au trimis deja avioane sa le repatrieze cetatenii si au obtinut de la autoritatile libiene derogare de la „exit-visa”, pentru romani situatia era cu totul alta pentru ca ei n-aveau niciun fel de prezenta consulara si nicio posibilitate sa plece dupa ce se permiteau din nou decolari ale avioanelor de pe aeroportul din Tripoli.

    Cateva avioane detinute de companii europene au asteptat confirmarea ca pot sa decoleze de la Tripoli in conditii de siguranta timp de doua zile, vreme in care aproape toate tarile europene s-au interesat activ de soarta cetatenilor lor. Mai putin Romania. In zilele astea, cei 7 romani si-au consumat creditul si bateriile la telefoane incercand sa-i convinga pe cei de la ambasada sa rezolve ceva in privinta acelei „exit-visa” fara sa aiba succes. Din tara, familia fiecaruia a irosit ore intregi la telefon incercand sa gaseasca pe cineva suficient de responsabil incat sa se implice intr-o astfel de problema si la fel n-au avut niciun succes. In dimineata celei de-a treia zi situatia devenise relativ disperata pentru ca neavand ce sa manance si sa bea, romanii precum si altii de pe acolo au golit toate automatele din aeroport si riscau sa faca foame in cazul in care nimeni nu-i ajuta.

    Dupa ce mi-a povestit calvarul prin care au trecut si inca trec, si lipsa de reactie si actiune a autoritatilor romane si dupa ce mi-a aratat la webcam cum stau ei acolo in aeroport m-am apucat sa caut in lista de cunoscuti cativa jurnalisti care ar putea sa faca publica povestea in speranta ca daca toata povestea asta apare publica se va face ceva in privinta asta si norocul a facut sa dau peste un reporter caruia i-am povestit in detaliu situatia si care a transmis mai departe povestea facand o stire.

    La scurt timp am fost abordat de alt reporter ce m-a intrebat daca ma poate contacta telefonic si daca sunt de acord sa inregistreze convorbirea si s-o dea pe post. Mi-am dat acordul si i-am povestit reporerului situatia celor 7 romani. Dupa ce a terminat de discutat cu mine reporterul a luat legatura cu MAE pentru a obtine un punct de vedere si cateva minute mai tarziu acelasi reporter era informat de MAE ca se constituise o celula de criza (in a 5-a zi de la izbucnirea razboiului) si ca MAE face tot posibilul sa-i scoata de acolo pe romanii ramasi amanet pe aeroportul din Tripoli.

    Dupa aproximativ 2 ore, acelasi reporter mi-a scris ca a aflat de la MAE ca Romania a obtinut derogare de la „exit-visa” pentru cetatenii sai si ca la nivel de UE s-a decis ca aeronavele trimise de diverse tari europene sau detinute de companii europene sa evacueze cetateni UE, indiferent de nationalitate in limita capacitatii disponibile si asigurand prioritatea cetatenilor din tara de care apartin. Spre seara, acelasi reporter mi-a zis ca autoritatile libiene vor permite decolarea unui numar restrans de avioane de pe aeroportul din Tripoli deoarece in timpul noptii urmeaza sa se opreasca raidurile aeriene si luptele in general si ca printre primele aeronave ce vor decola se afla un Air-France ce ar putea sa-i evacueze si pe romani in cazul in care exista disponibilitate.

    I-am transmis astfel de informatii amicului meu si acesta s-a indreptat impreuna cu alti doi dintre romani spre poarta de imbarcare a Air-France. Acolo s-au asezat frumos la coada unde li s-a spus ca din moment ce nu se face un checkin tipic li se va permite accesul in avion doar cu bagaje de mana, iar cele de cala trebuiesc lasate in urma. In fata unei astfel de situatii amicul meu n-a stat pe ganduri si si-a abandonat bagajele in aeroport alegand siguranta personala in locul lucrurilor personale.

    Spre miezul noptii ateriza pe Charles-de-Gaulle si era preluat de Crucea Rosie franceza ce i-a oferit apa, mancare, consultatie medicala si cazare gratis la un hotel din Paris cu all inclusive pentru 24 de ore. A doua zi, dupa ce-a predat cheia la hotel m-a sunat sa-mi multumeasca pentru ca l-am ajutat si sa ma mai roage sa-i gasesc un mijloc de transport prin care sa ajunga inapoi in Romania, deoarece MAE-ului romanesc, dupa ce a considerat ca si-a facut datoria prin demersurile pe langa autoritatile libiene in ceea ce priveste „exit-visa” putin i-a mai pasat de unde i-au ajuns cetatenii evacuati de alte state europene si daca au cum sa ajunga acasa. Omul aflase (dupa ce i-a cautat nevasta in tara informatii pe net) ca exista niste curse de microbuz intre Paris si Bucuresti, dar habar nu avea locatia si mai ales cum sa ajunga acolo. Bazandu-ma pe datele pe care mi le-a oferit i-am cautat omului cea mai apropiata statie de metrou si statia la care trebuia sa coboare pentru a ajunge la microbuzul respectiv si i-am urat drum bun.

    Cateva zile mai tarziu m-a sunat din nou sa-mi spuna c-a ajuns acasa la familie nevatamat si ca desi a fost nevoit sa-si cheltuie si ultimii bani ca sa scape din infern si sa-si lase in urma lucrurile personale nu-i pare deloc rau pentru ca daca-i teafar si sanatos poate sa munceasca si sa castige alti bani cu care sa-si cumpere alte lucruri.

    Revenind la accidentul de autocar de ieri si la felul in care a abordat Consulatul Romaniei la Barcelona situatia asta trebuie mentionat ca se stia de la bun inceput (adica de la prima ora dupa producerea accidentului) faptul ca in autocar se aflau studenti din 19 tari ceea ce facea ca prezenta cel putin a unui cetatean roman in autocar sa fie foarte mare. Desigur exista si o mare incertitudine, dar probabilitatea mare facea necesara interventia imediata a Consulatului.

    Probabil veti spune ca era imposibil ca cei de la Consulat sa stie ca se aflau romani in acel autocar din moment ce lucrul asta era o incertitudine si pentru autoritatile locale, doar ca nu-i chiar asa.

    Studentii astia care merg prin Erasmus sunt luati in evidente si structurile diplomatice stiu ca ei exista, ii au undeva intr-o baza de date pentru ca oamenii aia merg acolo pe baza unor burse nu sunt ca Gheorge din crumpene care se duce sa dea cu sapa pe la spanioli si nu stie mai nimeni ca el e acolo. Ori verificand listele cu studentii romani ce sunt in Spania prin Erasmus le era foarte usor sa afle daca si cati studenti romani sunt inscrisi la Universitatea din Barcelona. La randul ei, Universitatea din Barcelona are o lista cu studentii care plecasera in excursia respectiva pentru ca nimeni nu organizeaza o astfel de excursie luand oamenii de pe strada la intamplare, ci pe baza unei liste concrete.

    Pentru autoritatile locale a fost neclar cine, din cei prezenti in autocar a murit, cine a supravietuit, cine e in stare critica etc. Pentru ca pana la urma prioritatea in acest caz e salvarea vietii si pe urma aflarea identitatii.

    Astfel, daca cineva din cadrul Consulatului Romaniei la Barcelona avea un minim de vointa sa faca ceva in privinta asta se punea intai sa verifice datele interne si in lipsa lor solicita o lista cu studentii romani de la Universitatea din Barcelona si o lista cu cei prezenti in autocar. Apoi corobora datele de pe listele respective si vedea daca cumva numele de pe lista celor din autocar corespunde cu vreun nume de student roman inscris prin Erasmus la Universitatea din Barcelona.

    O astfel de procedura dura maxim 30 de minute si oferea Consulatului o situatie concreta privind prezenta cetatenilor romani in acel autocar. La aproximativ 10 ore de la producerea accidentului (mai devreme nu s-a putut pentru ca nu erau refacuti dupa chermeza din Palma) cei de la consulatau emis un comunicat prin care informau opinia publica romaneasca de faptul ca nu exista romani printre raniti sau decedati. In comunicatul lor cei de la Consulat se bazau desigur pe informatiile primite de la autoritatile locale, fara sa existe o verificare paralela din partea autoritatilor romane.

    Imi si imaginez cum a decurs dialogul dintre romani si spanioli:

    Gheorghe (plimbator de hartii pe la consulat): Alo! Carlos? Ba ce treaba naspa cu autocaru’ ala. Auzi mai Carlos ia zi-mi pe acolo prin evidentele voastre apar ceva romani? Ca ma omoara astia de la presa cu telefoanele lor ca vor sa stie daca sunt romani, de parca trebuie sa stie ei neaparat.

    Carlos (purtator de cuvant al guvernului catalan): Stimate Gheorghe, iti multumim pentru ingrijorare si gandurile bune, din pacate n-am reusit inca sa identificam victimele si ranitii incat sa putem sa oferim un raspuns concret, insa pana in prezent n-am identificat niciun cetatean roman.

    Gheorghe: Deci nu e niciunul, bine mai Carlos, iti multumesc. (Apoi in gandul lui: Fir-ati ai dracu’ de ziaristi ca din cauza voastra nu poate omu’ sa aiba o duminica linistita si sa se refaca dupa o chermeza, uite ca nu v-a iesit pasenta ca nu e niciun mort.)

    In timpul asta, o studenta romanca de 24 de ani din Iasi agoniza intre moarte si viata, la sectia de terapie intensiva a unui spital din Barcelona fara ca familia ei sa fie in vreun fel informata la nivel diplomatic despre starea copilului lor, chiar daca parintii stiau ca fata se afla in acel autocar si ca putea sa fie printre victime si fara ca familia respectiva sa primeasca un minim de asistenta consulara.

    Din pacate, spre miezul noptii tanara si-a dat ultima suflare si atat familia ei cat si consulatul au aflat lucrul asta din presa.

    Azi la ora la care scriu acest articol in afara de cateva postari populiste pe pagina web a consulatului si pe pagina de Facebook nu se regaseste nicio alta informatie privind acest accident si deocamdata nu se stie daca mai sunt sau nu cetateni romani implicati in acest accident. Ultimele informatii de pe Facebook fac referire la chermeza din Palma… Nu apare nici macar un mesaj de condoleante pentru familia victimei din Iasi, nici macar un mesaj banal de condoleante si/sau solidaritate pentru victimele acelui accident.

    Si lucrul asta se datoreaza faptului ca pentru cei de la Consulatul din Barcelona si de la orice alta structura a MAE prioritatea primordiala este colectarea de taxe absurde pentru emiterea unor documente de baza si organizarea de chermeze. Cand vine vorba de protejarea intereselor si informarea cetatenilor romani angajatii MAE devin brusc autisti amintind mai degraba de iresponsabilitatea pe care-o afisau cu nonsalanta securistii in urma cu vreo 30 de ani.