Simone Weil – La pesanteur et la grâce („Greutatea si harul”), Plon, 1995 – volum ingrijit de Gustave Thibon
“Simone Weil (1909-1943) se aflã printre acei scriitori a cãror gândire nu poate fi bine înteleasã fãrã sã fie pusã în legãturã cu viata si caracterul lor. (…)
Nãscutã în Parisul anului 1909, într-o familie de intelectuali evrei din clasa de mijloc – tatãl ei era medic -, a urmat cele mai bune scoli pariziene ale timpului, fãcând furori cu inteligenta ei strãlucitoare în colegiul de filosofie de la Sorbona, unde Simone de Beauvoir îsi lua diploma în „Filosofie generalã si Logicã” a doua, fiind devansatã doar de… Simone Weil.
Cariera profesoralã nu a fost una «reusitã» din cauza non-conformismului ei fatã de programele de studiu si, drept urmare, s-a si încheiat dupã doar câtiva ani cu ceea ce ea a considerat a fi o culme fireascã: demiterea. În acesti ani se implicã în miscarea sindicalã peste tot pe unde ajunge.
În 1935 o gãsim chiar angajatã incognito ca simplã muncitoare în Uzinele Renault. „Ori de câte ori mã gândesc la crucificarea lui Hristos sãvârsesc pãcatul invidiei”, mãrturiseste ea unui prieten într-o scrisoare. Dorinta aceasta, aproape patologicã, de a se identifica cu cei exclusi, persecutati si în suferintã, practicatã cu consecventã si la modul cel mai concret, îi aduce nu numai respectul tuturor, dar si grave tulburãri de sãnãtate (dupã experienta de aproape doi ani de la Renault, durerile de cap, uneori infernale, au urmãrit-o tot restul vietii), care au culminat cu acea tuberculozã fatalã, contactatã în 1943 în Anglia. Venitã sã se înroleze în „Franta liberã”, organizatie de rezistentã antinazistã condusã de De Gaule, ea a considerat necesar ca si pânã la momentul parasutãrii în Franta sã participe la tratamentul acordat de nazisti compatriotilor ei francezi. Ratia de hranã acordatã de Hitler francezilor i-a fost fatalã si Simonei, în conditiile îmbolnãvirii ei de tuberculozã – ea moare, în august 1943, în sanatoriul de la Ashford.
Simone Weil a marcat puternic, prin opera si viata ei, intelectualitatea francezã de dupã al doilea rãzboi mondial. André Gide a numit-o o sfântã a exclusilor si marginalizatilor, iar alti mari scriitori, ca T.S. Eliot, Albert Camus sau Simone de Beauvoir, au declarat-o una dintre cele mai mari gânditoare ale secolului. Mai mult decât atât, Albert Camus considera cã nu se poate concepe o Europã nouã care sã nu tinã seama de exigentele pe care Simone Weil le-a formulat în scrierile sale.” (http://www.nistea.com/simoneweil.htm)
(https://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/fulguratie)
„Nu bucuria si suferinta se opun, ci felul lor: e o bucurie si o durere infernale, o bucurie si o durere vindecatoare, o bucurie si o durere divine.
(…)
…in fapt, durerea si placerea sint cupluri inseparabile.
…suferinta, invatare si transformare. ….atunci poti invata, cind in initiati opereaza o transformare care ii face apti sa primeasca.
(…)
…nu-i permis sa cauti sa cunosti decit in suferinta.
…sa nu cautam nici sa nu suferim, nici sa suferim mai putin, ci sa nu ne stricam prin suferinta.
p. 105
Relatia justa cu Dumnezeu e: in contemplatie – iubirea, in actiune – sclavia (supunerea). A nu se amesteca.
Sa fii sclav / in sclavie, contemplind cu iubire…
p. 106
Lucrurile sensibile, exterioare sint reale in calitate de lucruri sensibile, dar sint nereale in calitate de bunuri.
p. 109
Ce e real in perceptie si o distinge de visare nu sint senzatiile – ci necesitatea.
(…)
Necesitatea, nevoia face diferenta.
p. 110
Sa incerci sa iubesti fara sa imaginezi. Sa iubesti aparenta nuda si fara interpretari. Ce iubim atunci e Dumnezeu.
(…)
…a pierde iluzia detinerii timpului. A se in-trupa.
Omul trebuie sa faca actul unei asemenea in-trupari – caci el e dez-trupat prin imaginatie. Ce vine in noi de la Diavol e imaginatia.
Remediu impotriva iubirii imaginare: sa-I acorzi Dumnezeului in sine minimul strict, ceva ce nu-I putem refuza – si sa ne dorim ca-ntr-o zi si cit mai curind posibil acest minim strict sa devina totul.
(…)
E un mare pericol acela de a-L iubi pe Dumnezeu asa cum un jucator iubeste jocul.
p. 121
Dragostea de Dumnezeu e pura cind bucuria si suferinta inspira o egala multumire.
p. 125
A iubi pur – inseamna sa consimti distantei, sa adori distanta intre tine si obiectul iubirii tale.
p. 128
Aceleasi cuvinte (de exemplu un barbat ii spune femeii lui: ’te iubesc’) pot fi vulgare sau extraordinare conform manierei in care sint pronuntate. Si aceasta maniera depinde de adincimea regiunii de fiinta de unde vin cuvintele, fara ca vointa sa aiba vreun amestec.
Si, printr-un minunat acord, cuvintele o sa atinga, in cel care le asculta, aceeasi regiune.
Astfel cel care asculta poate discerne, daca are discernamint, cit valoreaza aceste cuvinte.
p. 156
Secretul legaturii noastre parentale cu Dumnezeu trebuie cautat in faptul de a fi muritori.
Dumnezeu se epuizeaza, traversind greutatea infinita a timpului si spatiului, pentru a ajunge la suflet si pentru a-l seduce. Daca sufletul se lasa prins, chiar si pentru o singura clipita, intr-un consimtamint pur si intreg, atunci Dumnezeu il cucereste. Si cind sufletul devine ceva pe deplin al Lui, El il abandoneaza. Il lasa complet singur.
Si atunci, la rindul lui, sufletul trebuie sa traverseze greutatea infinita a spatiului si a timpului, in cautarea Celui pe care-L iubeste. In acest fel sufletul reface in sens invers calatoria pe care Dumnezeu a facut-o inspre el. Si calatoria asta e crucea.
p. 159
Durerea e deopotriva complet exterioara si in intregime esentiala inocentei.
Singe pe zapada.
(…)
Un inocent care sufera raspindeste asupra raului lumina redemptiunii. El e imaginea vizibila a Dumnezeului inocent.
De aceea un Dumnezeu care iubeste omul si un om care Il iubeste pe Dumnezeu trebuie sa sufere.
(…)
Sa fii inocent inseamna sa suporti greutatea universului intreg. Inseamna sa-i fii contragreutatea.
Golindu-ne, ne expunem la toata presiunea universului care ne inconjoara.
Dumnezeu sa da oamenilor ca atotputernic sau ca ceva perfect – dupa cum oamenii aleg sa-L vada.
p. 171
Marea durere a omului, care incepe din copilarie si continua pina la moarte este ca a privi si a minca sint doua operatii diferite. Extazul e o stare in care a privi e totuna cu a minca.
p. 173
Durerea e violenta, bucuria e blindete, dar bucuria e mai puternica.
