Sfârșit de septembrie la Kechries 2

              La un moment dat șoseaua cotește lin spre dreapta, pe lângă peretele de piatră al unui masiv muntos și brusc se deschide o priveliște cât se poate de neașteptată. Este locul în care Cerna, pe valea căreia am mers ultimii câțiva zeci de kilometri, se varsă în Dunăre. În față o întindere uriașă de apă străjuită de versanți muntoși acoperiți de vegetație, chinuită parcă și obligată să se agațe de orice ieșitură sau crăpătură din stânci pentru a nu se prăbuși în hău. 

              Încetinesc pentru că intrăm în Orșova dar și ca să mă pot orienta căci șoseaua se bifurcă. Spre stânga se vede că drumul își continuă traseul spre Turnu Severin, pe lângă calea ferată care ne-a însoțit de-a lungul Cernei, se vede și gara așezată foarte aproape de apă. Spre dreapta se află intrarea în zona rezidențială a orașului cu vile cochete înșiruite de-a lungul falezei largi și a străzii care urmărește malul stâng al Dunării. Dincolo, pe malul drept e Serbia. La vărsare, Cerna formează un con uriaș de apă, având axa perpendiculară pe cursul principal al fluviului și ai nevoie de ceva timp ca să înțelegi de unde și încotro curge Dunărea și care mal al cui e. Dar până una-alta trebuie să ne întâlnim cu proprietăreasa pensiunii în care vom dormi la noapte. Locul de întâlnire a fost stabilit telefonic, dinainte, și este în fața unei benzinării, la capătul celălalt al orașului. După ce parcurgem încet strada paralelă cu faleza vedem benzinăria, apoi pe proprietăreasă, îi fac semn cu farurile și mergem mai departe împreună, în spatele mașinii ei. Ieșim din oraș pe drumul care urmărește șerpuind malul Dunării, spre amonte, câțiva kilometri. Pe măsură ce ne îndepărtăm de oraș fluviul se îngustează, malul sârbesc este tot mai apropiat și mai abrupt, cu versanți stâncoși aproape verticali. Ne apropiem de Clisura Dunării. La sârbi nu se vede nici o așezare, nici o casă, nici un drum sau potecă. Malul românesc deocamdată e mai accesibil, între lanțul muntos și Dunăre s-a strecurat o limbă îngustă de pământ pe care s-a construit o mulțime de case și pensiuni.

              În sfârșit mașina din față se oprește în dreptul unei case noi, cu etaj, așezate în mijlocul unei grădini care coboară în pantă abruptă. Grădina e terasată pentru a crea o mică parcare în care mai e o mașină lângă care parchez și eu. În sfârșit facem cunoștință cu proprietăreasa și apoi, cu valizele în mâini, o urmărim spre camera în care vom dormi. Pe drum aflăm că doamna a fost profesoară la liceu dar de un an ieșise la pensie, ca și soțul. Pensiunea au construit-o recent, când încă lucrau amândoi, pentru a avea un venit suplimentar acum, la pensie. La sfârșitul lui Septembrie nu mai sunt mulți turiști dar toată vara pensiunea a fost plină. Cu banii câștigați se duc în excursii, în cadrul unor programe turistice pentru vârstnici, prețurile sunt foarte accesibile și deja au fost în mai multe țări din Europa și vor mai merge și la anul căci în tinerețe nu au avut timp, au fost ocupați cu fel de fel de probleme, cu serviciul, cu copiii. Doamna profesoară are chef de vorbă. N-avem nimic împotrivă, nu deranjează, e dezinvoltă și prietenoasă. Îi pare foarte rău că nu poate să stea mai mult cu noi dar o așteaptă niște musafiri pe care i-a lăsat acasă, cu soțul, ca să fugă cu noi să ne arate cum să ajungem la pensiune. Asta e! Și nouă ne pare rău. O conducem la mașină și ne luăm rămas bun, poate o mai căutăm la întoarcerea din concediu, în funcție de cum ne programăm drumul.

              Pensiunea, deși aranjată într-un stil minimalist, oferă tot ceea ce e necesar, se poate petrece aici o noapte, sau chiar mai multe, în condiții foarte bune. În fundul grădinii este o filigorie din lemn vopsit, cu masă și bănci. Dincolo de filigorie, la numai un pas distanță e Dunărea și apoi malul sârbesc, stâncos și ostil. Sunt doar câțiva zeci de metri până acolo. Fluviul își poartă apele într-o măreție cosmică, încet, liniștit, de neoprit. O masă enormă de apă trece prin fața mea într-o liniște copleșitoare tulburată uneori de plescăitul provocat de vietățile acvatice pe care nu le văd dar cercurile care se formează pe suprafața lucie mă fac să mă gândesc că sunt uriașe. 

              Încă e devreme. Soarele mai strălucește pe boltă dar curând va dispărea în spatele versanților care străjuiesc Dunărea, atât de îngustă și de adâncă, majestoasă și enigmatică în această zonă a parcursului ei. Umbre lungi, întunecoase și reci încep să  se întindă peste grădina pensiunii, apoi să se aștearnă peste apa de un verde închis și opac și să se apropie de stâncile de pe malul sârbesc. Nu-mi amintesc să mă fi simțit vreodată atât de aproape de Dunăre, să o pot cuprinde cu privirea atât de intim, până la malul celălalt, să o simt cum curge cu un huruit adânc, teluric, făcând să vibreze întreg pământul, până în centrul său și apoi pe toată suprafața,  până în colțurile cele mai îndepărtate, cu o frecvență atât de cunoscută, atât de familiară ființei mele, probabil frecvența cu care o mamă tânără își leagănă pruncul ca să-l adoarmă și care se întipărește pentru toată viața în structura noastră interioară. Este aceeași  frecvență cu a pașilor cu care apoi pribegim toată viața, dintr-un loc în altul până când, într-o bună zi, această trudă va fi răsplătită printr-un repaos total. 

              Mâine dimineață ne vom urca în mașină, vom parcurge în câteva minute distanța până la punctul de frontieră cu sârbii, vom prezenta buletinele grănicerului român și vom trece fluviul peste barajul hidrocentralei. La capătul barajului vom arăta buletinele grănicerului sârb după care vom intra în Serbia. De aici vom merge în Grecia traversând toată Peninsula Balcanică de la nord la sud. Pentru că asta ne-am propus de la bun început, de când am plecat de acasă. Dar tot așa de bine putem să mergem în altă parte, în Italia, sau în Franța, putem să ajungem și la Barcelona sau Londra, prezentând doar bucățica aceea de carton înfoliat pe care stă imprimată o poză caraghioasă și câteva date sumare dar unice despre fiecare dintre noi. Apoi tot așa, doar că în sens invers ne vom întoarce acasă. Știu asta pentru că am făcut-o deja de multe ori. Ce simplu ne e acum să ieșim și să intrăm în țară, să călătorim. Dar atunci? Atunci nu era deloc simplu și totuși unii au reușit să o facă. Și una din căi era tocmai Dunărea, cei câțiva zeci de metri care trebuiau parcurși, de obicei înot, prin apa, mereu alta, pe care o priveam acum stând în fundul grădinii doamnei profesoare. Dar până să te arunci în apa pe care urma să o traversezi mai trebuia să ajungi la acest mal, ceea ce era foarte riscant. Toată zona era înțesată cu grăniceri care patrulau neîncetat  supraveghind și verificând fiecare tufiș, fiecare șanț sau groapă unde ai fi putut să te ascunzi. Cunosc mulți oameni care locuiesc acum în străinătate și care au plecat din țară în anii optzeci, pe fel de fel de căi. Pe câțiva, puțini la număr, i-am întâlnit și îi mai întâlnesc și acum, după ce fiecare și-a făcut câte un rost printre străini. Mă întreb mereu de ce nu am plecat și eu atunci? Încerc să-mi amintesc anii aceea, ultimii ani de studenție și primii ani în ,,câmpul muncii’’ socialiste, atunci când a plecat majoritatea celor pe care îi cunosc eu. 

              Existau adevăruri axiomatice. Știam că aici e rău și că acolo e bine. Că aici ești permanent supravegheat și urmărit și acolo vei fi liber să faci ce vrei, să locuiești unde vrei, să muncești ce vrei, să vorbești ce vrei. Știam că aici magazinele sunt goale și trebuie să te ,,descurci’’ pentru orice nevoie de zi cu zi, iar dincolo magazinele sunt pline cu toate bunătățile pe care ți le-ai fi putut imagina. Știam că aici e frig iarna, acasă și la servici, în tren sau autobuz iar acolo e cald și bine. Mai știam că aici, indiferent cum vom munci în final vor rezulta lucruri pocite și proaste iar acolo lucrurile făcute sunt frumoase și funcționează bine. Și asta mai ales datorită corupției de la noi, a nepotismului, a promovării în funcții a unor indivizi lipsiți de talent și pregătire, înguști la minte și pupincuriști, hoți, ceea ce acolo este de neconceput. Știam că ei respectă specialiștii buni, că munca e grea dar bine plătită iar românii care își riscă libertatea sau chiar viața pentru a ajunge acolo sunt deosebit de apreciați și ajutați în toate felurile. Dar ca să ajungi în lumea lor trebuia, de exemplu, să treci Dunărea. Și pentru asta trebuia să ai curaj și determinare pentru că riscurile erau mari, pușcăria, bătăile, umilințele, asumarea însemnului de frontierist pentru tot restul vieții cu toate consecințele în viața socială și profesională, sau chiar moartea, fie de glonț fie înec. Și, deși niciodată nu m-am simțit mai fricos sau mai laș decât alții din generația mea, ceva nu a funcționat. Curajul, îndrăzneala, uneori chiar și forța fizică neobișnuită, sunt stări latente, ele se manifestă în situații extreme, se datorează unui cumul de factori care scot la suprafață însușiri pe care nici chiar tu însuți nu ți-ai fi închipuit că le posezi. Ar fi trebuit să se creeze o diferență de potențial critică între viața mea reală și credința în viața pe care aș fi putut să o duc plecând pentru totdeuna. Doar că niciodată, la mine, această diferență nu a atins respectiva valoare și dorința de a pleca nu a atins niciodată cota necesară care să mă determine să fac acest pas. Credința în viața frumoasă de dincolo era de nezdruncinat și s-a menținut permanent pe un palier constant mult timp, dar în viața mea reală, cea de aici, aveam parte uneori de evenimente pozitive care micșorau acea diferență de potențial de care vorbeam și în acest fel valoarea ei critică nu a fost atinsă niciodată. Iar efectul acelor evenimente asupra stării noastre de spirit imediate ține de structura intimă a fiecăruia, diferă de la individ la individ, depinde de pretențiile, așteptările și speranțele, de percepțiile și emoțiile proprii. Cei care au făcut acest pas au simțit că sunt determinați, că nu mai pot rămâne aici pentru că își vor reproșa toată viața că nu l-au făcut și au crezut cu strășnicie că doar placând vor trăi o viață ce merită într-adevăr trăită. Și uneori, pentru asta au riscat totul, chiar și viața.

              După absolvirea facultății am primit repartiție la o mare uzină mecanică. După nici doi ani de muncă într-o secție de producție m-am mutat la un birou de proiectare utilaje grele. Utilajele erau destinate în principal industriei miniere, adică erau niște autobasculante uriașe cu care se transporta, în cariere, roca bogată în diferite minereuri sau cărbune. Proiectanții erau împărțiți în grupe și fiecare grupă se ocupa de câte un utilaj. Unele utilajele se concepeau de la zero iar altele trebuiau urmărite în exploatare, în colaborare cu beneficiarii, și treptat eliminate neajunsurile ce apăreau, prin reproiectare și perfecționare. În acea perioadă se afla în fabricație, dar de puțin timp, un nou tip de autobasculantă cu mari perspective în viitorul apropiat căci mai multe companii miniere românești, și nu numai, își manifestau interesul pentru ea. Colegii care se ocupau de acest produs aveau foarte mult de lucru, trebuiau să meargă în deplasări prin toată țara, la beneficiari, la minister, la subfurnizori, apoi să modifice proiectele, să asiste la producție și asamblare și câte și mai câte. Recent, unul dintre beneficiarii utilajului devenise o companie minieră din Moldova Nouă. Echipa de proiectanți nu mai făcea față, trebuia mărită, trebuia adus cineva care să țină legătura cu minerii, să vadă condițiile de exploatare, să facă modificări și reglaje necesare și multe altele. Pentru noul post s-a oferit Paul, un inginer tânăr care lucrase până atunci într-o altă grupă, mai puțin solicitată.

              Paul venise în biroul de proiectări cu doi ani înaintea mea și deja știa bine ce are de făcut. De aceea propunerea sa de a se muta în grupa suprasolicitată a fost susținută de conducere și Paul s-a apucat imediat de treabă. În primul rând trebuia mers la Moldova Nouă pentru a asista la montarea primului utilaj și la punerea sa în funcțiune. Doar că a ajunge la Moldova Nouă, pe atunci, nu era o treabă simplă. Un automobil pentru un simplu ingineraș tânăr era o soluție nerealistă chiar dacă sarcina sa era foarte importantă. Se putea merge cu trenul până la Timișoara și de acolo cu un autobuz până la Oravița și apoi cu altul până la Moldova Nouă. Dar legăturile erau proaste și călătoria dura o zi întreagă. Unde mai pui că, atunci când te apropiai de Dunăre și de frontiera cu Iugoslavia autobuzele erau oprite pe drum de pichete de grăniceri care controlau documentele, iar dacă ceva li se părea suspect te dădeau jos și te trimiteau înapoi cu primul autobuz care mergea în sens invers. Mai era însă o variantă, și anume să mergi cu trenul până la Turnu Severin și de acolo să te îmbarci pe un vaporaș care acosta și la Moldova Nouă. Nu știu care din variante era mai scurtă sau mai confortabilă dar știu că Paul, de la bun început a optat pentru varianta cu vaporașul.

              Paul s-a dus de multe ori la Moldova Nouă, în decursul a cîteva luni. Se întorcea la birou cu carnețelul plin cu însemnări legate de problemele ce trebuiau rezolvate. Le rezolva și pleca din nou. Ultima dată când s-a dus era tot la sfîrșit de Septembrie. Doar că nu s-a mai întors. La început au fost șușoteli, presupuneri, păreri, nimic sigur. Această stare a durat câteva zile. Apoi cineva din familie a sunat la uzină și a spus că Paul este în Germania. Și că, bineînțeles, nu se va mai întoarce. Mai târziu am aflat că vaporașul care făcea legătura dintre Turnu Severin și Moldova Nouă, în zona Clisurii Dunării, trebuia să se abată de la axa fluviului și să se apropie de malul sârbesc la doar câțiva metri, pentru a naviga în siguranță, dar intra astfel în apele teritoriale sârbești unde grănicerii români nu aveau voie să tragă. Paul, ca și mulți alții înaintea sa, s-a aruncat în apă prin geamul toaletei vaporașului. Geamul nu se mai închidea demult iar pe rama de jos vopseaua era dusă de la atâtea picioare care au călcat-o, în drum spre o viață mai bună.

              Sibiu   17.06.2018