Sărăcie

    Viscolul aducea fuioare de zăpadă înghețată și le dăltuia pe după garduri în forme alungite și tăioase .
    Parcă erau dune de nisip din deșerturile lumii…doar că la noi erau înghețate și albe.
    Troznetul lemnelor din sobă îmi dădeau un și mai mare sentiment de siguranță în casa bine încălzită.Nu-mi păsa de vaierul vântului tăios de afară.
    -Măă…da ce vreme re!
    Să nu scoț’ nici cânele afară.
    -Păi nu zâce țâganu ,,Șie iarna cât de gre’ numa’ vântu’ să nu bată”?
    Știu iei di ce zâc…că le intră frigu în corturi.Ce vreme…șî iei stau în cort…mai rău că animalu…Că ăla barem nu știe să zâdească.
    Și tata ne continua povestea cu șatra de țigani ce se aciuise într-o iarnă în zona Aiudului și își lăsau copiii desculți pe zăpadă.
    Nu mică le-a fost mirarea oamenilo care îi duseseră pe copii în casă și îi încălțau de milă când au năpădit toată șatra urlând că vor să le îmbolnăvească copiii..
    -Lasă puradelu să steie desculț să să ‘nvață cu frigul…că să betejeste de-l îmbraci ca pe rumân.
    Vorba se schimba de la un subiect la altul…dar viscolul cu șuieratul lui ne aducea iar aminte de frig.
    -Hei mă copii…Ne-o ajutat Dumnezo’ șî are tătă lumea cei trăbă…da mai de mult…o dus-o omini rău…rău tare.
    Care nu ave pământ…era vai de capu lui.
    Ori dacă era an rău…de nu să coceu cucuruzăle…de ploile el’ multe.
    Vine’ iarna șî nu aveu ce pune pe masă la copii.Nice mămăligă golă.
    Eu stăteam și nu îmi puteam imagina cam cum ar fi să mănânc mămăliga…fără tocană de pui…ori măcar lapte fierbinte îndulcit cu mult zahăr.
    Mama cu privirea pierdută în negura amintirilor continua.
    -Erau oameni cu copii mulți ,văduve…cum era șî mama săraca…sasă copii șî mai ave șî o nepotă luată de suflet.
    Nu avem cu ce țâne boi ,avem o vacă pintru lapte. 
    Că nu aveam pământ ,aghia dacă putem îngrășa un porc…șî avem câteva găini șî rațe.Frații erau mici ,noi iară nu eram ,,harnice”să putem țâne cornele plugului.Aghia ne descurcam piste iarnă..Că avem delnițele piste tăte locurile împrăștiate.
    Da care erau cu pământul numai în două locuri…era și de ei când să nimere am de hodină pe locul lui.
    -Da’ ce era anu de hodină,?
    -Anu ăla era an de Ogorât…pământul era lăsat ogor…pustiu…nu era voie să lucreze nime’ pământu în tarlaua aia…acolo umblau tăt anu oăile satului.
    Asta era o dată la șepte ai…cum scrie în scriptură…să lași pământul să țâie sabat șî iel.
    No în anu ăla…ăia cari aveu pământ numa acolo..răbdau de fome mă copii.
    -Umblau cu zua prin sat la gazdele estea mari,la Konz,la Bitoi,la care mai erau cu zăci de iugăre de loc…pintru cucuruz.
    Da de era an rău…nici ăia nu le da plată numa de formă…șî îi tăt amânau .
    Norocul nostru era sora ai mare ce lucra la București.
    Tată luna aprope ne trimitea bani de ajutor.
    Șî așa ne-am ridicat că altfel rău am dus-o vo câțiva ani .
    Plânje mama noaptea că nu știe cu ce om ieșî din iarnă…tăt cu feldăra împrumut de la gazde săraca.
    Da ui vecinu badea Piștea,ave săracu zece copii…lucra ,,ghiriș” la Konz…șî nu vroia Konz să-i deie câteva feldări de cucuruz pe datorie.
    Gazdele din sat erau vorbite…nu dădeau cucuruz pe datorie, la nime…mai bine îl duceau cu carăle la vânzare la oraș.
    Piste drum de noi avea unu gazdă ,multe cosere pline șî hambare iară ave…șura plină.
    Într-o zî auzâm la poartă gălăgie.
    -Fă bine tete dragă șî dă-mi barem o feldără.Că viu la sapă,la plug…la ce vrei …la cules .
    Da ajută-mă că știi …zece copii…trăbă no.
    Hai fă bine.
    Din târnațul înalt gazda dădea din cap că nu poate.
    -Nu mai am nici io …mă .
    De unde să vă tăt dau…tăt satu ..tăt la mine.
    Mergeți…mă la Bitoii…la Konz…la hăilalț.
    -Am fost…da tăt așa zâc șî iei…ca dumneata tete.
    –No vezi?No io-s mai gazdă ca iei?Nu am șî du-te în drumul tău.
    Badea Piștea cu ochii în lacrimi șo lăsat mâinile pe lângă el..șî so pus în jănunchi mă copii.Acolo în fața porții…
    Și mama cu vocea tremurând de plâns…continuă:
    -Șo împreunat mâinile și o zâz.. încă o dată
    -Fă bine…..
    Atunci buna-ta mă copii,mama me nu so mai putut răbda șî o ieșît iute în uliță șî o strâgat la el:
    – Mă Piști…fă bin șî hai iute pân la mine…da acuma ni să vii…Scolă-te șî hai.
    O vint săracuom ..rusînat că l-o văsat lumea cerând în jenunchi.
    –No mă Piștea…auz numa încoace…Ui mă, copila me ai mare, mi-o trimis aii ăștia niște bani.Șî io i-am tăt adunat șî i-am cumpărat două iugăre de loc…pintru când so mărita șî ie,să aivă.
    No …ui io tăt ce am cules di pe pământu ei…nu m-am atins de cucuruzu’ ei.
    I l-am pus bine, în lădoaiele este ni.
    No ui ce zâc io…
    Vez’ladoiu ăsta!
    -Văd ,lele Vironică.
    –No ui ce gând mi-o dat mie Dumnezo’ când am văst cum te rogi de …ăsta di piste uliță.
    -Ce gând lele dragă?.
    -Mă Piștea…hai șî duț’ cât cucuruz îți trăbă…să te poți tu descurca până la toamnă când îi culesu’
    -Tulai nană Vironică….da io n-am cu ce să-ț plătesc….că la găzdoiii ăștia…le lucram pintru cucuruz, da ,,creițari”..de unde să am? Păcatele mele.
    -Nu trăbă să-mi plătești mă Piștea.
    -???
    -Mi-l aduci la toamnă când culegi tu…No ce zici?
    Piștea..ungurul cu zece copii nu mai putea de bucurie și acum ochii îi sticleau de lacrimile de bucurie.
    -Lele Vironică…nu știu cum să-ți mulțămesc.Tulai Domne…să-ț’ deie Dumnezo’ sănătate că nimeni în lume nu te ajută la năcaz…Șî ui … Chiar dumneata!!!
    -Hei mă Piștea nu te ajută numa ăla care o suferit ca tine.Io cum am du-so în anii trecuți?
    Nu tăt cu cerutu pi la ăștia?
    Nu am plâns pi la porțâle lor șî io?Ba plâns-am zoio…de nu mai știem de mine.
    Da ui că Dumnezo’ ne-o ajutat șî acum mă ajută șî copiii…că s-o mai ridicat..
    Și toată iarna,primăvara până toamna vecinul Piștea venea voios regulat să-și ducă sacul cu două feldări la moară.
    -No uite așa mă copii o fost pe timpurile elea lumea trăia cu frică de foamete tătă iarna.
    Continuă mama cu gândul în anii sărăciei.
    -Acum barem o luat statu’ tăt pământul…nu să mai luptă lumea după averi ,nici nu să chinuie nime’ pintru o felderă de cucuruz.

    Felderă= unitate de măsură confecționată din lemn,de formă cilindrică care conținea aproximativ 14 kg de boabe de porumb.