O vorbă despre uragane* – originea lor este cu totul neașteptată

    Cine jubilează că, vezi Doamne, așa-zisele schimbări climatice ar fi iscat uragane puternice, e mult prea optimist în validarea credinței sale. Cercetări recente contrazic teza zădufist-antropică.

    Uraganele sunt depresiuni atmosferice severe, învîrtejite de mișcarea de rotație a Pămîntului**. Speranța lor de viață este de circa 5,6 zile, dar sunt și uragane persistente***, ce pot viețui chiar și 15 zile.
    Cauza uraganelor este evaporația intensă de deasupra oceanului, urmată de condensarea vaporilor în stratele înalte. Cu cît temperatura apei este mai mare, și deci, presiunea parțială a vaporilor de apă mai mare, cu atît mai severă este depresiunea formată prin condensare. Prin evaporare, apa absoarbe căldură. (De aia și asudăm.) Firesc ar fi ca oceanul să se răcească pînă la o valoare de echilibru iar evaporația să slăbească pe parcurs. În plus, nu e greu de observat că formațiunea noroasă rezultată din condensare ecranează lumina solară, ceea ce ar grăbi răcirea apei, prin lipsa unui aport suplimentar de energie.

    Cercetătorii japonezi au determinat condiția de formare a depresiunilor atmosferice severe, punîndu-și întrebarea: de unde vine suplimentul de căldură ce face ca depresiunea să se agraveze, atît prin durată, cît și prin valoarea absolută (în hPa).
    Odată evaporată apa pe arii mari, ea tinde să fie înlocuită, fie centripet, prin curgere de suprafață, fie prin ridicarea stratelor imediat inferioare. Predomină, desigur, al doilea fenomen.
    Așadar, uraganele se iscă atunci și numai atunci cînd apa din stratele inferioare este caldă și poate întreține evaporația.
    S-a determinat și temperatura critică a stratelor acvatice inferioare: 26℃. Sub această valoare, uraganele nu se formează.

    De unde vine căldura suplimentară? Desigur, nu de la Soare. (v. mai sus). Ar fi fost o sfîrîială ca zădufiștii să fi observat că, vezi Doamne, în apele puțin adînci, soarele pătrunde, se reflectă și astfel încălzește apa din două surse. Dar locurile în care se formează uraganele nu sunt deasupra platformelor continentale, ci mai aproape de dorsalele medio-oceanice. Adică, de pe acolo pe unde ies lava și gheizerele subacvatice ce încălzesc apa. Așadar, fenomene vulcanice și convecție pe verticală. Care apă, inevitabil, se ridică cu tot cu petacaloriile primite de la litosferă. De pildă, în Pacific, undeva mai la est de Filipine, unde este de altfel și groapa Marianelor, pe cercul de foc al Pacificului, este leagănul taifunelor.

    Vă puteți întreba de ce sunt totuși fenomene sezoniere. Sezonieră este doar migrația lor. Ele pot exista mai tot anul****. În preajma toamnei, cînd răcirea uscatului duce la regimul anticiclonic, uraganele încep să urce către Nord. Mișcarea lor este accelerată de scăderea forței centrifuge a Pămîntului, cu latitudinea. De regulă, cînd viteza de translație depășește 60 km/h, formațiunea noroasă se destramă. Vînturile circulare nu mai țin pasul. Puține uragane trec de latitudinea de 40 de grade ca vîrtejuri. Dar după destrămare își mențin încărcătura pluvială.

    Ca să vă dați seama de cît de capricios este ritmul de formare a uraganelor, în anul 2015, primul taifun din Pacific s-a format în luna ianuarie. În anul 2016, abia în iulie și a fost urmat, în aceeași lună, de alte șase. O asemenea întîrziere mai fusese înregistrată doar în 1973.

    Așadar, originea taifunelor este în primul rînd telurică. Nu atmosferică. Mă rog, nu în mod direct atmosferică. Cu atît mai puțin antropică. Efuziunile de lavă din dorsalele mediooceanice sunt un alt subprodus al dinamului terestru ce face ca magnetosfera să ne protejeze de radiații ucigătoare venite din cosmos.

    O previziune rațională pe termen mediu a uraganelor este supravegherea temperaturii oceanului în stratele adînci, în regiunea petelor fierbinți ale litosferei suboceanice.

    ——————
    * între 0 și 100 grade longitudine estică se numesc cicloni. Între 100 și 180, taifune. În rest, uragane.
    ** Se pot observa și pe Jupiter. Acolo sunt mult mai violente, din cauza vitezei periferice de zeci de ori mai mari ca cea a Terrei.
    *** imobilismul se manifestă mai ales la latitudini mici, cînd maximele barometrice înconjurătoare sunt, fie prea departe, fie prea echilibrate.
    **** În Pacific, media este de 26 de taifune pe an, cu minim de 14 (2010) și cu maxim de 39 (1967).