O vorbă despre emanațiile gazoase din vulcani

    V-ați întrebat probabil de unde tot vine noianul de dioxid de carbon și de gaze sulfuroase din vulcani.
    Se știe că vulcanii ce emit cele mai mari volume de gaze apar din fisurile plăcilor continentale, mai puțin din cele oceanice și mai deloc din dorsalele mediooceanice. Ne dăm seama că e o diferență de compoziție chimică în magmă.
    Plăcile continentale ce se cufundă sub alte plăci continentale, sau plăcile oceanice bătrîne*, conțin depozite de carbonați și de sulfați insolubili, rezultați fie din activitatea biologică (carbonații) fie din evaporarea bazinelor marine închise, din care se depun inițial sulfații (ulterior, sarea gemă). Ajunse sub plăcile tectonice, mineralele din roci se descompun. Anhidrida sulfurică rezultată din descompunerea sulfaților, în drumul ei către suprafață, se reduce sub acțiunea oxizilor metalici aflați în stare inferioară de oxidare, pînă la dioxid de sulf, sau chiar la sulf elementar. O parte din sulf este însă absorbit de aceleași metale, sub forma sulfurilor, ca: pirită, calcopirită, galenă, blendă, cinabru etc. Iar excesul iese prin fumarolele vulcanice. Iscă uneori erupții violente împreună cu vaporii de apă infiltrați pînă în vecinătatea guguloiului de magmă și cu dioxidul de carbon, acid prea slab pentru a fi absorbit în subteran.

    De ce efuziunile de lavă din dorsalele oceanice sunt atît de liniștite**? Pentru că magma din care se formează este deja pe la capătul drumului de recirculare în manta. Este o lavă bazaltică, ușor fuzibilă. Iese liniștit și implacabil.

    La polul opus, pe măsură ce vulcanii continentali îmbătrînesc, magma de sub ei devine mai silicioasă. Dioxidul de siliciu se topește abia pe la 1200 de grade, spre deosebire de bazalt, cu punct de topire de circa 600. Cînd temperatura din partea superioară a sacului de magmă al aparatului vulcanic este insuficientă, se formează un dop ce reține gazele. Sub el, un dom quasiimpermeabil, ca cele ce rețin metanul în zăcăminte. Golul de gaze format umflă treptat muntele, iar atunci cînd fisurile mofetelor și fumarolelor nu fac față, provoacă explozia vulcanică. Urmele exploziilor vulcanice catastrofale sunt vizibile în insula Thira (Grecia), în insula Krakatau (Indonezia) și chiar și în Kagoshima (Japonia). Caracteristice sunt cratere de kilometri sau chiar zeci de kilometri în diametru, cu un con vulcanic în mijloc. Vulcan ce urmează eventual să mai explodeze o dată, în cîteva milenii. Exemple: Anak Krakatau (fiica lui Krakatau) insuliță formată prin 1928, după explozia din 1883***. Conul are deja 600m altitudine. Vulcanul Sakurajima, din golful Kagoshima, are peste 1000m înălțime. Și el poate exploda, dacă se mai formează un dom suficient de mare sub el.

    Ca fapt divers, craterul Călimanilor e semn că acolo a fost o explozie vulcanică cu multe milenii în urmă. Explozia a fost atît de puternică încît a spart versantul nordic din care izvorăște pîrîul Haitii.

    —————–
    * vîrsta crește cu distanța față de dorsala din care s-a format placa cu pricina. Are timp să acumuleze strate consistente de carbonați precipitați din vietățile marine.
    ** În Hawaii și în Islanda sunt vizibile curgerile de lavă fluidă.
    *** atunci au explodat trei conuri vulcanice (Perbuatan, Rakata și Danan) simultan.