Am vrut sa imbrac in cuvinte si explicatii diferenta intre acceptanta si normalitate. Am vrut sa prezint procesul de asimilare a unui concept tipic de genul „pe invers“ care a devenit normalitate (era vorba de masina cu volan pe dreapta: acum e legala, e acceptata dar totusi privita cu suspiciune din diverse motive). Exista cuplu si exista familie. Polemica simplista s-ar opri daca am decide ca un cuplu reprezinta uniunea liber consimtita a doi majori iar statul ar oficia intemeierea legala/juridica/financiara a unui cuplu care poate deveni familie in anumite conditii – inclusiv simbolice – care s-ar putea mula pe traditie. Suna absurd dar ar evita toata discutia. Asa cum absurd suna si acuzele generaliste legate de abuzurile din familia „traditionala” (parca si suna in acest context ciudat acest „traditional” – ia o alura de plicticos, arhaic demodat). Nu imi place nici abordarea cum ca nu discutam defapt despre orientare ci despre abuz de limbaj cu implicatii juridice care duc pana la adoptii si educatie sexuala pentru copii (evident depasim absurditatea cum ca „homosexual” ar avea vreo tangenta cu „pedofil” sau „pervers”). Defapt stim cu totii ca defapt se speculeaza resentimentele legate de intrebarea: e normal si acceptabil ca un copil sa creasca in mijlocul unui cuplu homo? A nu iti formula un raspuns este dovada unei lipse de curaj. Mai grav: a nu te prezenta la vot doar fiindca ai o problema cu organizatorii sau ca intrebarea e absurda si a face astfel pe dizidentul nu este cu nimic mai prejos decat absenteismul la alegeri. Neimplicarea elitista este cauza situatiei Romaniei de azi. Vorbim de absenta curajului personal de a aborda direct o tema (chiar si falsa).
E foarte simplu: ai puterea de a-ti inchipui cum ar putea fi copilaria intr-un cuplu gay? Mai exact: avem noi in imaginea colectiva – gay-ului ca personaj protectiv si grijuliu fata de copii? Eu personal am imaginea gay-lor inteligenti, sofisticati, artisti, in general atenti la frumos (stilisti, moda etc.) insa nu pot sa spun ca am prea multe exemple de gay legati de cresterea copiilor. Am in minte un exemplu exceptional: Ioan Luchian Mihalea (ma bazez pe presa vremii). Cam atat. Poate e vorba de multa discretie. De ce oare? Sunt eu devina ca nu am aceasta imagine? Arhi-politizarea subiectului reduce pana si apetitul de discutie irosind sansa comunitatii LGBT sa isi prezinte povestile de succes. Si nu numai la televizor sau pe internet – in real life. Ar trebui sa ii vedem zilnic, activi, implicati in viata comunitara: sponsori si voluntari in scoli si gradinite, actiuni de caritate, asistenta sociala… Orice. Dar vizibil – fara a face noi eforturi ca sa gasim cazurile care ar legitima asa un demers. Schimbarea perceptiei aduce automat acceptanta.
Imi amintesc din scoala cum unii profesori cumsecade plusau putin la nota spunand elevului: ia-o ca o motivare pentru viitor. Cam asa voi face si eu. In conditiile activarii pasivismului, banuiesc rezultatul referendumului dar voi merge sa spun NU. Fiindca nu sunt de acord cu modificarea de dragul modificarii. Dar mai ales fiindca vreau sa vad cuplurile homosexuale ca dovedesc calitatea pe care o revendica – spre binele societatii. Deci: NU. As vrea sa ii stimuleze sa faca mai mult in viitor. Sa ne convinga. In mod sigur tema va reveni. Vedem atunci.
