Fobia multilingvismului

    In confruntarea pentru suprematia unei limbi intr-o anumita regiune pierd doar combatantii. In acest timp, declansatorii unei astfel de teme jubileaza satisfacuti: au dat subiecte presei, deci pot sa isi urmeze nestingheriti interesele personale.

    Reglementarea legala a firescului duce doar la bulversarea sa. Prin natura lor oamenii au gasit intotdeauna solutia cea mai simpla de comunicare – niciodata statul nu poate sa impuna pe termen scurt o schimbare de acest gen. Pentru cazurile delicate, de cetateni care nu se pot exprima perfect in limba oficiala trebuie gasita o solutie rapida si nu ignorata problema.

    Excese nationaliste au existat intotdeauna iar pentru pedepsirea lor este nevoie de legi clare. Ce nu stiu, sau nu vor sa stie factorii perturbatori ai societatii, este ca multilingvismul este o stare de normalitate. Iar asigurarea parghiilor de facilitare a comunicarii este o datorie. Necunoasterea limbii oficiale este in definitiv un handicap asumat de persoana in cauza insa calitatea de cetatean trebuie sa ii asigure un tratament egal. Egal, atent, echidistant.

    Teama comunistoida fata de cunoasterea limbilor straine a generat un nationalism autist in care cine vorbea alta limba era din start un strain fata de interesele nationale, poate chiar dusman. Acest mod de gandire apartine in special perioadei ceausiste cand oamenii sistemului loveau in tot ceea ce nu era usor de inteles de un „functionar obscur”.

    Liceele isi rezumau predarea limbilor de circulatie international la o ora pe saptamana. Generatii intregi au fost marginalizate de faptul ca nu puteau relationa corespunzator cu partenerii straini. Reconectarea la Europa, exodul masiv, sistemul ajustat de invatamant si in general himera strainatatii au readus lucrurile la normalitate. Sunt convins ca astazi, marea majoritate a absolventilor de studii superioare vorbesc cel putin inca o limba, citesc articole, documentatii, news si bancuri fara problema in alte limbi ( in special engleza), sunt capabili sa comunice la un nivel conversational decent. Firesc!

    Romanii care traiesc sau au trait in strainatate simt cum le creste nivelul de informatie asimilat odata cu insusirea unei limbi straine. Iar automat si relaxarea care urmeaza din modul in care privesc lumea. Limbile straine, indiferent care sunt ele, sunt vii in lumea de azi si convietuiesc pasnic (fara interventia politicienilor): google.ro ofera varianta romana/maghiara, iar google.md cea romana/rusa.

    Practica folosirii altor limbi nu poate insemna ceva negativ decat atunci cand se indreapata discriminatoriu impotriva celorlalte grupuri etnice. Multilingvismul este o bogatie a unei natiuni si garantia conectarii sale internationale. Marile personalitati care au faurit Romania au fost buni vorbitori ai altor limbi sau au avut origini ne-romanesti. Daca despre curtea lui Stefan se spune ca se vorbea in slavona/rusa, in mod sigur Mihai Viteazu, Cantacuzin dupa mama, vorbea greceste perfect. Constantin Brancoveanu la fel. Despre Dimitrie Cantemir nici nu are rost sa mai discutam.

    In perioada fanariota greaca era fara discutie limba clasei dominante. In timp ce documentele oficiale din Transilvania erau scrise in germana si maghiara, Moldova si Muntenia foloseau slavona si greaca. “Frantuzismul” si implicit europenismul care a explodat in randurile boierimii dupa 1828 a fost adus – culmea – de catre ofiterimea rusa. Si Alexandru Ioan Cuza avea mama de origine fanariota, regii Romaniei erau ca toate familiile dinastice pur si simplu europeni.

    Toti au profitat ca vorbeau mai multe limbi si asa au intrat in istorie ca mari romani. Totusi, ei apartineau elitelor vremii. Intradevar pentru majoritatea romaneasca mai putin poliglota era mai greu sa isi insuseasca o limba straina in comparatie cu un etnic de acea limba insa pasul nu a fost imposibil. Realitatea relatilor interumane era mult mai directa decat pare. Sunt convins ca Gheorghe Lazar a folosit sansa de a locui in apropierea Palatului de vara al baronului Brukenthal pentru a atinge nivelul extraordinar de educatie la care a ajuns. La fel Avram Iancu provenind dintr-o familie de moti a reusit prin munca sa ajunga avocat in perioada austriaca. Doi mari romani alaturi de alte zeci de mii. Care au primit educatie de cel mai inalt nivel in alta limba si au ramas romani chiar daca in jurul lor s-a vorbit frecvent si alte limbi. Cand intelectualii vad o sansa intr-o limba straina nu o vad ca o amenintare de deznationalizare ci ca pe o posibilitate a-si atnge idealurile personale. Cred ca puseurile nationaliste legate de limba vorbita sunt creatia artificaila a unor interese meschine promovate de oameni fara scrupule. Demnitarii incapabili sa lege corect o fraza intr-o limba straina nu au cum sa reprezinte Romania in 2017. Ei nu au viziunea si deschiderea momentului – se raporteaza la referinte inchistate intr-un experiment social demult depasit.

    Nationalismul desantat este corupterea constiintei civice – pentru toate grupurile entice. Profitorii ne marcheaza doar idealurile care le convin omitand ca de fapt toti avem radacinile in acelasi pamant – deci, pe acelasi palier social, nu putem fi diferiti.

    In momentul in care societatea romaneasca se va maturiza, se va rescrie si istoria Romaniei facandu-se abstractie de limba in care comunicau protagonistii. Dincolo de diversele idealuri milenare populatia Romaniei a avut intotdeauna idealul unui trai decent. Certurile intre comunitati au fost mult mai des cauzate de locurile de pasunat, paduri sau ape decat de limba pe care o vorbeau. Si pana la urma s-au inteles cumva. Ori de cate ori s-a incercat de sus sa se impuna in mod arbitrariu si fortat o limba, demersul a esuat.

    Un stat democrat trebuie sa asigure cadrul legal de folosire a limbilor pentru a crea o balanta sanatoasa intre acceptabilitate si toleranta.