Cristi Danileț: Cum era Justiția Română pînă la reforma din 2004-2005

    CUM ERA JUSTIȚIA ROMÂNĂ PÂNĂ LA REFORMA DIN 2004-2005: 
    – recrutarea magistraților și avansarea lor se făcea prin Ministerul Justiției condus întotdeauna de un om politic;
    – CSM era un organism de decor, subordonat și condus de ministrul justiției, iar magistrații din CSM – care proveneau doar de la curțile de apel și instanța supremă – erau selectați de către Senatul României;
    – numirea și revocarea din funcție de conducere la instanțe să făcea de către CSM la propunerea ministrului (39 din cei 41 șefi de tribunale au fost schimbați în cursul mandatului ministrului justiției din anii 2001-2003), iar la parchete chiar de către ministru;
    – președintele instanței repartiza dosarele către judecători, stabilea componența completelor și dădea recomandări pentru promovarea judecătorilor; astfel, acesta controla și cariera, și mersul dosarelor de la instanță;
    – principiul continuității completului de judecată pe parcursul soluționării dosarului era necunoscut, astfel că la diverse termene de judecată intrau alți judecători;
    – nu exista o specializare a judecătorilor, astfel că șeful instanței decidea, în funcție de preferințe sau de mizele unui dosar, scoaterea unui judecător dintr-o secție și mutarea lui în alta, oricând;
    – prin serviciul de informații al ministrului SIPA (Serviciul Independent de Protecție și Anticorupție) se strângeau informații despre viața privată a magistraților care erau folosite pentru susținerea sau șantajarea lor;
    – Inspecția Judiciară centrală era în cadrul Ministerului Justiției și putea verifica modul de instrumentare al dosarelor inclusiv pe fond;
    – Procurorul General al României era numit de președintele țării la recomandarea ministrului, fără nicio implicare a CSM;
    – procurorul era cel care decidea arestarea preventivă a unei persoane („întâi arestezi, apoi faci probe” era un dicton al acelor vremuri);
    – judecătorii de la curtea supremă erau numiți doar pentru un mandat de șase ani de către președintele țării, iar ca președinte al acestei instanțe putea fi numit inclusiv un jurist care nu era judecător (de exemplu, în perioada 2004-2009 președinte al instanței supreme a fost un jurist ce fusese consilier al președintelui țării care l-a numit în funcție și apoi judecător la Curtea Constituțională; acesta nu fusese nicio zi judecător la vreo instanță judecătorească);
    – instanța supremă și instanțele militare aveau legi separate, deși justiția este declarată ca fiind unică, de către Constituție, iar instanțele militare puteau judeca inclusiv civili.

    Rezultatul acestui mod de organizare al justiției, la finele anului 2003, sunt dezastruoase: un singur dosar cu un om politic condamnat pentru corupție, doar câțiva magistrați condamnați pentru corupție la pedepse cu suspendarea condiționată, lipsă totală de transparență, încrederea populației în justiție era la nivelul de 22%. Personal, pot spune cu certitudine că pârghiile de control asupra carierei magistraților și activității instanțelor și procurorilor făceau ca justiția română să nu fie independentă. Practic, pentru o anumită categorie de persoane și instanțe justiția nu funcționa. Iar justiția inactivă a favorizat corupția sistemică, astfel că statul însuși a devenit captiv.
    A fost nevoie de o modificare a Constituției în 2003 și de apariția a trei legi pentru justiție în 2004, îmbunătățite în 2005, ca toate cele de mai sus să dispară și să fie înlocuite cu independența justiției care să permită procese drepte și curățirea țării de corupți. La toate cele trei legi se lucrează acum, în 2017, pentru a fi modificate.

    Spune-ți părerea