Cât de etic este să postezi pe facebook informații despre pacienți? Chiar anonimizate?

    Am ajuns pe pagina dlui doctor după ce o prietenă de pe facebook dar și din viața reală a dat like la o postare despre un pacient. Poate nu trebuia, dar am intervenit în discuție pentru că mai nou citesc destul de des postări ale unor psihiatri sau psihologi în care în ropote de aplauze de la fani sunt disecați pacienții. Like-uri să fie, îi vindecăm noi, pare să fie cuvântul de ordine. Întrebarea pentru voi, cititorii OZM este oare este etic să apară pe facebook asemenea postări?

    Numele tuturor participanților în afară de numele meu le-am șters. Nu facem de râs pe nimeni aici. Postarea are aproape 100 de share și 1000 de like-uri, este virală!

    Doctor psihiatru: Mă uit la gărgărițele de doctori ieșiți anul acesta din facultate. Au halate călcate, apretate, stetoscop regulamentar, zâmbet și speranță. Încă nu i-a trântit nicio furtună, încă n-au pierdut niciun pacient. O apucă, fiecare, care încotro, furnicile din umbra șarpelui de aramă. Din cabinetul meu a ieșit un student. Medicinist. Epuizat. Depresiv. Psihotic. Cu un pic de efort își va reveni. Azi e o nouă zi în care n-am halat pe mine. Stetoscop nu port, psihiatrii n-au nevoie de pâlnie să asculte inima omului. Dar mi-au venit în minte anii de demult. Infinitul interminabil al studiului, al examenelor, parțialelor, tratatelor, manevrelor, numelor de teste, capitalele provinciilor de boală. Și noi, când gândaci de bibliotecă, alteori șobolani la maculatură, o faună mezozoică de doctori în devenire.

    M-a întrebat azi o doamnă cum se descurcă psihiatrii cu Tristețea, și dacă sunt optimist. I-am răspuns că se te ferească sfântul de psihiatrul optimist. Tristețea e cerneala fiecărei pagini scrise. Ca doctor nu faci ce faci din bucurie, cât din Tristețea asumată a contemplării bolii, durerii, decăderii. Tristețea e țărână în pământul sfânt al medicinei. Și in fiecare zi mă descalț înainte să intru pe el. Vremea bobocilor va trece când, fiecare în specialitatea lui, va învăța dimensiunea asta. N-ai avea succes, bucurie, n-ar fi victorie în fața bolii și a morții dacă n-ai sta cu picioarele ferm înfipt în melancolie, dar cu capul ridicat spre cer.
    Luni începe un an nou pentru mediciniști.
    Sper că și pentru pacientul meu.

    Cititor 1: Imi place…tristetea asumata
    Cititor 2: „Caci unde este multa intelepciune este si mult necaz, si cine stie multe are si multa durere.”
    Cititor 3: „Fericiti cei săraci cu duhul…”
    Cititor 4: Cat de frumos scrie…
    Cititor 5: O tristete si cita dreptate aveti.Cind au terminat copiii mei erau fericiti.Dezamagirea a urmat.Acum trag cit pot si cum pot.Nimeni nu i intreaba ce i in adincul sufletului lor.
    Aveti talent in a scrie, fara nicio exagerare. Felicitari pentru gandirea exemplara!

    Cititor 6: Tristetea, Melancolia, Luciditatea… „Cata luciditate, atata drama…” Tristetea, sigur ca da, este in sufletul fiecarui medic, dar pentru pacient medicul e cel ce aduce Luminita de la capatul tunelului, deci Speranta si Optimismul sunt atributele pe care le asteapta pacientul de la medic („capul ridicat spre cer”)…
    Florin Grancea: Cred că în altă țară, după o asemenea postare vi s-ar ridica dreptul de practică! Diagnosticul pacientului este secret și există posibilitatea ca oamenii din jurul lui să se prindă că v-a vizitat. Deci nu mai e secret. Poate vă și urmărește. Credeți ca îi face bine să știe că e personaj de postare? Fiți profesionist și nu mai postați despre pacienți! Încercați cu alte subiecte.
    Doctor prihiatru: Dragul meu exista reguli etice despre protecția intimității și confidențialității care exista pretutindeni inclusiv in România. Și pe care le respect. Poți cerceta ghidurile de bune practici și codul deontologic al Colegiului Medicilor din Romania. Dar apreciez punctul de vedere.
    Cititor 7: Incearca si intelege bine postarile doctorului…….A fost gentil in radpunsul pe care ti l-a dat.
    Cititor 7: Raspunsul
    Florin Grancea: ”In terms of Facebook, it’s illegal to even identify someone as a patient or reference anything related to their medical history. Discuss content on your Facebook and social profiles that isn’t patient specific to avoid any conflicts that break the doctor and patient confidentiality” este un sfat. Nu îl dau eu, îl dau alții. Și da, am înțeles ce a scris, nu cred că am probleme cu pisa scores.
    Cititor 8: Cum poti identifica un pacient/client fara nume, semne distinctive, varsta, etc? Poate nu inteleg eu notiunea de confidentialitate

    Florin Grancea:  Presupune că prietena studentului îi vede agenda cu programarea, că studentul respectiv nu i-a spus că are o problemă și îi citește pe fb diagnosticul. Sau că studentul le spune viitorilor angajatori că a fost puțin stresat și l-a văzut pe dl doctor și ei își aduc aminte că era acela terminat.

    Doctor psihiatru: Florin Grancea există în ghiduri de bune practici criterii de anonimizare. Spre exemplu poți schimba genul, meseria, varsta etc. Ar trebui să gândești totuși un pic, zic…
    Cititor 9: Legaturile le poate face cineva care are acces la informatii suplimentare, alea care nu-s pe Facebook. Suna a scenariu politist, sa fim seriosi. Cunosc n doctori care spun ‘un pacient’, psihologi-‘un client’, etc.
    Cititor 9: Ma duce gandul la cartile lui Irvin Yalom pe care il ador. Nu vad sa nu poata profesa, e un exemplu doar, posibil numitorul comun sa fie psihiatria/psihologia, cred ca de aceea taman la el m-am gandit. In carti, acesta spune ca doar numele au fost schimbate, cazuistica este absolut reala
    Cititor 10: Florin Grancea, ori va trebuie niste pastile pentru obsesiile de care suferiti, ori inca vreo 20 de ani de scolarizare pentru a iesi cat de cat din zona analfabetismului functional! Micul eseu (superb!) de mai sus nu e chiar pentru toti cei care scriu pe FB. Va recomand sa nu mai lecturati astfel de texte ca va dauneaza grav si va poate afecta (cel putin!) emotional. 
    Florin Grancea: Mai grav, postarea este publică și orice pacient care a ieșit de la dvs are diagnosticul de ”Epuizat. Depresiv. Psihotic”. In fine, probabil că nu contează, uitați câți pacienți au ieșit să vă apere.
    Cititor 11: Florin Grancea, eu nu sunt pacienta si nici psihiatru. Cred ca interpretezi eronat postarea si ai inteles la fel regulile care tin de protejarea identitatii pacientului si istoricului medical. La noi la psihologi se cere acordul scris spre a se folosi informatii legate de cazuri in lucrari sau prezentari profesionale si evident ca acest lucru se face protejand persoana in cauza (se modifica aspecte care nu sunt neaparat relevante, varsta, detalii legate de statut, etc). Plus ca in sistemul nostru de formare in psihoterapie sunt anumite trepte – supervizare, intervizare, in care prezinti unui supervizor sau unor colegi cazurile cu care lucrezi, la fel protejand identitatea clientului. Daca ar fi asa cum zici, nu s-ar mai scrie carti si nu s-ar mai face lucrari de licenta, dizertatie, doctorate in acest domeniu. Am colegi care posteaza secvente din terapie pe facebook si o fac pentru a-i ajuta si pe altii sa intelega anumite aspecte legate de terapie sau o anumita tulburare. Eu nu vad nicicum ca in acesta postare s-a incalcat una din regulile codului deontologic si nici ca Gabriel a avut o prezentare nepotrivita a pacientului sau. Eu am vazut simpatie si speranta ca ii va fi bine, o atitudine frumoasa fata de pacient.
    Florin Grancea: Stimată doamnă, după cum probabil că ați observat, intervenția mea în discuție a pus la îndoială nu corectitudinea din punct de vedere etic a acestei postări într-un spațiu ca România – m-am gândit că probabil este în regulă aici – ci posibilitatea ca într-o altă țară să poți posta ca psihiatru, public, ceva similar și să mai ai dreptul la liberă practică după aceea. Ați observat bănuiesc și faptul că intervenția mea a fost tratată amabil, dar de sus, la început ”dragul meu”, cu trimitere la bibliografie, apoi cu iritare și ”ar trebui să gândești totuși un pic”, pentru că interlocutorul trebuie să fie făcut prost spre bucuria aplaudacilor, ca la Sinteza Zilei. Dacă ați fost atentă până aici sunt sigur că ați remarcat că imediat după, în mod cu totul suburban am fost trimis înapoi la școală și făcut ”analfabet funcțional” fără ca proprietarul acestei postări publice să intervină în a modera derapajul respectiv. Pe zidul meu eu nu permit așa ceva fără să fiu psiholog. Ca să revin am răspuns ironic respectivului atac și mi-am exprimat încă o dată îndoiala că, din punct de vedere etic, o asemenea postare este periculoasă. Vedeți deci că ați intervenit în această dezbatere, care s-a vrut de idei, destul de târziu, după ce discuția deja degenerase și eu eram în drum spre următorii 20 de ani de alfabetizare sugerată. Tocmai de aceea doresc să vă spun că argumentele dumneavoastră, deși corecte la prima vedere, sunt false. Sunt false pentru că problema etică pe care am ridicat-o venea din distincția public-privat ori argumentele dvs privind cercetarea implică diseminarea informațiilor între specialiști, în articole, prezentări, congrese de specialitate, cărți publicate, toate accesibile contra cost și unui public de nișă! Schimburile de informații despre pacienți pe facebook se pot realiza etic în grupuri închise unde nu au acces nici pacienții, nici rudele, nici prietenii și nici angajatorii lor. V-am scris atât pentru că suntem pe zidul unui doctor tânăr de la care vor învăța sau deja învață viitorii doctori însărcinați cu sănătatea mintală a acestui popo,r tocmai pentru a le atrage atenția acestor învățăcei că nu este academic și nici acceptabil să vii într-o discuție de idei cu argumente false. La fel, în mediul universitar nu este vorba de democrație. Nu contează când 1000 de oameni susțin ceva dacă următorul, unul singur, științific are dreptate. Sincer, tonului de superioritate și trimiterii la bibliotecă – știu, nu toți avem aceleași competențe intelectuale – aș fi preferat un link către un post similar al unui terapeut din America sau o opinie personală asupra oportunității publicării unui asemenea text asupra pacienților foști, actuali și viitori ai dlui doctor sau ai altor terapeuți. Am fi putut discuta creativ pentru că în fond dilemele etice nu au întotdeauna răspunsuri ușoare – poate vă amintiți dilema cu tramvaiul deraiat care este pe cale să ucidă patru persoane și realizezi că dacă îl împingi pe biciclistul gras de lângă tine sub tramvai o să le salvezi viața – dar, cum discuția a degenerat și toată lumea e de acord că sunt un prost care trebuie să fie pus la punct nu pot decât să mă retrag urându-vă dvs, dlui doctor și tuturor fanilor o viață frumoasă. PS. Deși nu sunt specialist și nu mă pot pronunța știu sigur că majoritatea terapeuților din America și Japonia au profile închise pe facebook. În cursul terapiilor există, cred, pacienți cărora le fac bine informații despre viața personală a terapeutului, dar există și pacienți care trebuie să știe puțin sau deloc despre doctorul lor. Știu, nu are aparent legătură cu prima dilemă etică, doream doar să spun că viața, aparent în alb și negru, este mult prea complicată și are în ea o groază de gri.
    Cititor 12: cred că o dată la 10 ani, sau o dată la fiecare generație de absolvenți de medicină se mai modifică câte un pic din ceea ce noi știam că sunt zîmbetele asociate speranțelor de gărgăriță singură la părinți șideșteaptă foc mânca-o-ar mama 
    Cred și că furtunile se vor vedea sau vor apare diferit in viețile lor profesionale fiindcă chiar dacă nu se observă, paradigma se schimbă (am înțeles și cazul cu psihoza, nu mă refer la excepții). Absolvenții de azi nu au așteptări aproape deloc. Au așa : ori pile, ori părinți săraci/ și/bolnavi de care trebuie să aibă grijă, ori gânduri de emigrare. Mai vorbim după examenul de rezidențiat 

     ”Fiica mea mi-a spus nu demult : mama, eu nu sunt ca tine. Tu ești bună, iertătoare, eu nu sunt așa.” Buff – ce bine !!! :)) – asta ca răspuns la relația cu sistemul, nu cu pacientul. Dar ce mi-a plăcut la ceremonia de absolvire de marti, 26 sept. la Sala Palatului a fost că oamenii din staf amintesc că cel mai vechi medicament din lume e iubirea și daca nu funcționează să mărim doza  Probabil că asta ai auzit si tu cu ani in urma si probabil chiar când a fost mărită doza, n-a funcționat ! Mie mi se pare că ”buburuzele”, chiar dacă n-o spun deschis fiindcă au respect, au cam înțeles că doar iubirea nu e de ajuns:) La mine așa se vede, dar asta pentru că am fost implicată direct. 
    Cititor 13: Bineînțeles că generația de absolvenți de medicina se modifică. Mai nou au cel puțin vreo trei selfie-uri postate când sunt de gardă, cu descrieri de rigoare.

    Cititor 12: ai prins esența
    Cititor 13: Not funny, dooh.
    Cititor 12:  exact. Ca și când doar despre asta e vorba, când în schimb de ce fac asta nu contează, doar sunt vinovați că o fac , sau cum ?
    Cititor 12:  iartă-mă, dar acolo unde există un cadru bine delimitat, cu reguli, cel care calcă în acel teritoriu știe ce are voie sau nu. Sau nu ? Ăștia sunt niște tâmpiței că au făcut facultatea în România sau că trăiesc în România ?

    Cititor 12: Ți se pare că ei sunt respectați sau sunt trimiși de colo-colo ca infirmierele
    Cititor 14: Imi pare rau ca nu mai stiu numele domnisoarei care ajunsese in Franta si a facut o lucrare, psihog fiind, despre structura geniala a tinerilor de aici, plini de speranta, care invariabil sfirsesc in depresii de nuante varii, spre 30 de ani.
    Cititor 15: Nu știu cine ești, am ajuns pe postul asta din întâmplare… Nu sunt de acord cu abordarea ta. Gărgărițe de doctori au frumusețea și entuziasmul tinereții. Lasă-i sa își creeze și sa isi trăiască viața, sa se adapteze și sa inoveze o noua forma de medicina și de practica decât a noastră, nu le tăia craca de sub picioare, nu ii intoxica cu pesimismul tau înainte sa aibă propriile experiente. (fac o paralela cu exemplul tipic al mamei toxice care ii zice fiicei în ziua nuntii „oricum bărbații sunt toți niște porci și mai devreme sau mai târziu, tot te inseala crede-mă, am trecut prin asta..”) Bineînțeles poți avea backgroundul și experienta TA care te pot face un pic amar dar dacă ești citit de gărgărițe riști sa accentuezi sentimentele de neputință pe care le pot avea unii… si sa îți creezi noi pacienți. Eu sper ca gargaritele de care vorbești, care cu siguranță au alta deschidere spre lume decât generațiile anterioare, sa devina oameni și doctori fericiți și sa tina minte nu numai penibilitatea studiilor dar și prieteniile create, pasiunile simtite (pentru orice :”flori filme fete și băieți”) care vor face ca vor fi oameni echilibrati și nu numai doctori. Poate în generațiile trecute eram șobolani de maculatura cred ca tinerii studenți de azi sunt mai degrabă fluturi de internet și ca procesul de învățare e mai puțin greoi. Și dacă ramanem la capitolul „fauna” cum zici tu, încearcă sa ramai deschis și sa nu devii un „dinozaur” căci ceea ce e propriu tinereții e și ca nu iartă și nu intelege nostagiile oamenilor mai în vârstă. În alta ordine de idei tineri depresivi exista în orice meserie, a lua calea medicinei nu te face imun nici la suferintele psihiatrice nici la cancer
    Cititor 15: Pe de alta parte chiar nu înțeleg „sa te ferească domnul de psihiatrul optimist”!!!! Cred ca ești foarte obosit sau te a luat valul literaturii și a scrierii „frumoase” pe internet. Daca nu ești optimist înseamna ca tu crezi ca nu e speranța și ca ii vei insufla pacientului aceeași stare. Poți fi empatic cu pacientul timp de (sa zicem) o jumate de ora cât durează consultatia dar sa fii trist înseamnă că il îneci în apele tulburi ale sentimentelor personale pe care nu ar trebui sa le dezvălui decât supervizorului /psihiatrului TAU (sper ca ai). Dacă nu, va veți găsi doi oameni triști care veți contempla decăderea umana, veți plânge unul pe umărul celuilalt și Nu asta il ajuta pe pacient (cred ca un popa ar putea face asta la fel de bine și în plus poate furniza serviciile finale în caz ca povestea se sfârșește prost) . Bineinteles ca poți practica medicina cu bucurie, cu bucuria de a-i ajuta pe cei care vin la tine, chiar dacă sunt doar fărâme de lumina. Faramele se aduna și timpul își aduce și el aportul lui. Rolul tău nu e sa îl vindeci neapărat, ci sa îl faci sa găsească resursele în sine sa se simtă un pic mai bine, sa aibă o atitudine mai pozitiva la – sa zicem – mizeriile vieții lui, obiective sau subiective. Pe de alta parte am remarcat ca în Europa de Est tristețea e pusa la mare cinste și onoare, nu poți sa fii suflet nobil fără sa fii trist. E discutabil. Cred ca între haina „nobila” a tristeții și chiloții înflorati ai bucuriei alegerea e evidenta, phiatrul trebuie sa îl ajute pe pacienți sa își pună pereche a de ochelari potrivita ca să perceapă acceasi realitate altfel. Ca în tara lui Oz
    Cititor 16: Si totusi sintem acolo….Pentru toti si toate…..Cu toata bucuria si cu toata tristetea noastra….