Îmi amintesc că la început, când eram mic, am locuit împreună cu bunicii. Deși apartamentul bunicilor nu era foarte mare, în schimb aveam o curte, care mi se părea uriașă. Curtea era complet închisă, străjuită pe toate patru laturile de clădiri cu locuințe. În mijlocul curții era amenajat un loc de joacă pentru copii, cu leagăne, balansor, tobogan și o groapă cu nisip.
Dimineața, părinții plecau la servici. Bunica făcea curățenie, călca și gătea iar bunicul citea ziarul sau se ducea în oraș, la cumpărături. De obicei copii din curte se adunau la locul de joacă. Aici mă aducea și bunicul meu, aproape zilnic și după ce stătea puțin de vorbă cu vecinii pe care-i întâlnea aici, pleca cu treabă, lăsându-mă în grija celor care rămâneau. Nu era singurul care făcea așa dar niciodată nu s-a întămplat nimic rău.
În jurul locului de joacă era amenajat un părculeț cu rondouri de flori, alei și bănci. Dacă te plictiseai de locul de joacă puteai să te plimbi nestingherit prin parc. Aici puteai să vezi lucruri extrem de interesante și neobișnuite, cum ar fi vrăbiile și porumbeii care scormoneau pământul reavăn căutând râme, o pisică grasă și roșcată stând la pândă în tufiș urmărind păsările. Printre flori mișunau albine și bondari zgomotoși. Am văzut și câteva libelule colorate, lucind metalic, încremenite în aer și apoi țâșnind brusc și dispărând după niște flori cu tulpini înalte. Pe pământ, dacă erai atent puteai să vezi o sumedenie de furnici și niște gândaci mari cu clești săpând pământul și cărând frunze și câte și mai câte.
La capătul parcului dădeai de o alee care înconjura toată curtea iar dacă o traversai ajungeai la un grilaj metalic cu o portiță. Încă de departe, locul mirosea foarte urât pentru că în spatele grilajului erau lăzile de gunoi și mirosul venea de la lichidul verde-gălbui care uneori se scurgea din lăzi.
Aici l-am cunoscut pe Petrișor, un băiat mai mare decât mine și care toată ziua și-o petreacea printre lăzile de gunoi. Locuia doar cu mama lui, undeva la subsolul unuia dintre blocuri, dar, pentru că mama sa era plecată toată ziua, Petrișor, cu cheia de la casă legată de gât, umbla singur și nesupravegheat, de dimineața până seara. Într-o zi, văzându-mă trecând pe lângă grilaj m-a chemat înăuntru și mi-a arătat ce-a găsit chiar în dimineața aceea. Era o mașinuță, o jucărie din tablă vopsită, aproape bună, îi lipsea doar o roată din față. Roțile din spate erau acționate de un fel de motoraș cu volantă și roți dințate care funcționa. Mi-a spus că mai are și alte lucruri găsite la gunoi dar le ține ascunse într-o ladă, la subsol. Mai avea la el o praștie foarte bună, cu crăcana din sârmă groasă și tare de fier de care legase o bandă de cauciuc lat și bej. Îi spunea cauciuc de lapte, cel mai bun pentru prăștii, iar piatra o puneai într-un petec de piele prins de cauciuc. Mi-a spus că poate să lovească păsări cu praștia, mai ales porumbei pe care-i dă unui nene care îi mănâncă și-i dă în schimb țigări și chibrituri.
Petrișor mai avea un secret foarte mare dar nu a vrut să mi-l spună, doar dacă îi dădeam ceva la schimb. M-a întrebat dacă am soldați de plumb. Aveam acasă câțiva, unii stăteau drepți, cu pușca pe umăr, alții culcați și cu pușca la ochi, alții cu drapelul în mână. Mai aveam și tunuri, tancuri și camioane și multe altele. Numai că, duminica dimineața, când toți ceilalți erau la bucătărie și pregăteau micul dejun, eu și tata scoteam toate jucăriile din servantă, ne puneam în patru labe pe covor și ne jucam. Aranjam cu grijă soldații și mașinuțele, încărcam camionul cu boabe de fasole și plecam cu el pe drumul pe care îl deslușeam în desenul covorului sau instalam liniile trenulețului electric a cărui locomotivă pufăia trăgând după ea două vagoane minuscule. Ne întindeam pe burtă pe parchetul ceruit și lustruit proaspăt și ne uitam cum vine trenulețul și intră în curbă atât de aproape de noi încât părea real. Așa că, dacă vreun soldat ar fi dispărut, tata și-ar fi dat seama imediat. Totuși mi-a venit o idee. Am luat doi soldați și i-am ascuns după picioarele groase ale servantei. Dacă tata ar fi observat lipsa lor m-aș fi apucat să-i caut și apoi i-aș fi găsit în locul în care i-am ascuns și incidentul ar fi fost rezolvat. Dacă nu ar fi observat nimic, atunci puteam să dau soldații lui Petrișor în schimbul dezvăluirii secretului său.
Planul a decurs foarte bine. Lipsa soldaților n-a fost observată și a doua zi m-am dus direct la gunoi să mă întâlnesc cu Petrișor. I-am arătat soldații dar i-am spus că-i dau doar dacă îmi arată întâi secretul. Fără să stea pe gânduri Petrișor s-a întors și a luat-o printre lăzile de gunoi spre fundul încăperii, iar eu veneam după el. După ce am trecut de lăzi și de băltoacele împuțite am ajuns la peretele din spate, care, spre unimirea mea era făcut din scânduri. Ajunși acolo, Petrișor a împins o ladă de gunoi într-o parte și în spatele ei, în perete, am văzut două scânduri mai scurte care se mișcau și dacă le dădeai de o parte puteai să treci dincolo. Petrișor a împins scândurile, s-a aplecat și a dispărut prin gaura din perete. Imediat m-am luat și eu după el.
Dincolo de peretele de scânduri se deschidea o lume nouă și total necunoscută. Am ajuns la o alee îngustă și plină de noroi moale. Dar puțin mai departe se vedeau porțiuni mai uscate, și, sărind peste câteva bălți am ajuns pe drum uscat. Aici Petrișor s-a oprit și a început să se uite de jur împrejur. Mi-am dat seama că nu fusese nici el niciodată mai departe de acest loc. Am luat-o pe drumul uscat, printre niște garduri cenușii de lemn. La capătul gardurilor se deschidea o curte în care am văzut câteva mormane uriașe de pietricele negre. M-am aplecat și am luat în mână o piatră dar când am aruncat-o mâna mi-a rămas acoperită de o negreală prăfoasă care se ducea greu de pe piele. Toată curtea era acoperită și ea cu un strat de praf negru care mi-a murdărit imediat sandalele și șosetele. În mijlocul curții se afla o casă urâtă, parcă neterminată, cu porți foarte mari, din fier iar într-o parte se vedea un coș înalt din cărămidă înnegrită pe alocuri din care ieșea un fir subțire de fum.
Una din porțile de fier era deschisă așa că ne-am apropiat în liniște și am aruncat o privire înăuntru. În mijlocul încăperii era un fel de sobă foarte mare cu uși de fier și multe țevi și robinete care se urcau pe pereți și se duceau undeva afară. Lângă sobă erau grămezi mai mici cu pietricele negre și două lopeți iar mai departe, lângă perete am apucat să văd o masă și două scaune. Deodată am auzit pași care veneau de după colțul casei și niște voci. Nu mai puteam fugi. Singurul loc în care am fi putut să ne ascundem era chiar încăperea cu soba aceea mare. Am intrat și am fugit cât am putut de repede să ne ascundem după cea mai apropiată grămadă de pietre.
Am auzit pașii târșâiți pe podeaua de piatră și vocile celor doi oameni. Apoi ușa s-a închis zgomotos. Din locul în care ne aflam vedeam soba de care unul din oameni s-a apropiat. A deschis ușa din care a ieșit un val de căldură pe care l-am simțit și noi iar în sobă am văzut că mocnește focul. Omul a aruncat câteva lopeți de pietre negre în sobă și a închis ușa. Atunci am înțeles unde ne aflam și am înlemnit de spaimă. Eram la centrala termică a cartierului, oamenii erau fochiști iar pietrele negre erau cărbuni.
Am înțeles toate acestea pentru că și ai mei, în casă, și vecinii discutau de multe ori despre căldură și apă caldă care nu erau niciodată suficiente deși cărbune era. De vină erau fochiștii, niște bețivi. Unii mai spuneau despre ei că erau oameni foarte răi, că omoară animale, câini și pisici pe care le aruncă în foc de vii. Cineva spunea că au fost și cazuri de copii dispăruți și probabil aruncați în foc, fără să-i mai poată descoperi cineva vreodată. Și acum, eram exact aici, ascunși după o grămadă de cărbuni, așteptând să fim descoperiți dintr-un moment în altul.
M-am uitat la Petrișor care știa și el toate poveștile cu fochiștii. Era palid și avea ochii bulbucați de spaimă.
M-am urcat puțin pe grămada de cărbuni și i-am văzut pe cei doi oameni așezați la masă. Mâncau ceva de pe un ziar așternut înaintea lor. Am mai văzut o sticlă și două pahare. Atâta vreme cât stăteau la masă nu ne puteau descoperi. Dar după aceea?
Nu știam cât e ceasul. Posibil ca deja bunicul să se fi întors din oraș și acum mă caută împreună cu vecinii. Poate au chemat și un milițian în ajutor. Îmi dădeam seama că avea motive să fie foarte supărat.
Fochiștii au terminat de mâncat și s-au apucat de băut. Dar curând sticla s-a golit. A început o discuție aprinsă între ei. Am înțeles că cel mai bătrân îl convingea pe cel mai tânăr să se ducă să mai aducă o sticlă. Cel mai tânăr fuma liniștit și-l privea pe bătrân cu nepăsare. Cuvintele se înțelegeau greu pentru că în încăpere era zgomot care venea de la sobă și de la țevile care șuierau continuu. În sfârșit, amândoi au început să se caute prin buzunare și fochistul cel tânăr a deschis ușa și a dispărut. Bătrânul s-a ridicat de la masă și a luat-o spre sobă dar mergea clătinându-se. A deschis ușa sobei și un val de căldură l-a izbit în față. Totuși a reușit să arunce câteva lopeți de cărbuni înăuntru. Când s-a așezat din nou pe scaun, capul i-a căzut pe masă și am crezut că a adormit. Acum era momentul să o zbughim. Ne-am înțeles din priviri și ne-am îndreptat spre ieșire. Când Petrișor a împins ușa grea de fier, s-a auzit un scârțăit, bătrânul a ridicat capul și ne-a văzut. Până să se ridice el de pe scaun noi eram deja afară alergând din toate puterile spre poarta deschisă. Am reușit să arunc o privire înapoi și l-am văzut pe bătrân întins pe burtă, în fața ușii de fier, strigând ceva în urma noastră. Se împiedicase de pragul ușii.
Am ajuns la locul de joacă din curte. Ceilalți copii se jucau liniștiți iar două vecine discutau aprins. Mi-am dat seama că aventura noastră nu durase prea mult și bunicul încă nu se întorsese. În sfârșit, una dintre femei a aruncat o privire spre mine. Ceva a speriat-o în așa hal încât m-a luat de mână și m-a dus acasă, la bunica. În câteva secunde sub o ploaie de întrebări și amenințări cu spusul la părinți, eram dezbrăcat și vârât în cada de baie, sub duș. Pe țeava robinetului, mai întâi a venit o apă călâie dar după apoi s-a încălzit. Mă uitam la apa neagră care se scurgea de pe mine pe fundul căzii și făcea vârtej la gaura de scurgere. Mă gândeam la fochiștii care, undeva departe, dincolo de curtea noastră, aruncă cărbune pe foc cu lopețile, ca eu să mă pot spăla cu apă caldă.
Sibiu 12.02.2018
