Vrăjitoarea din Zalomestra

Misterioși ca munții în care și-au găsit liniștea, huțulii poartă cu ei secrete pe care societatea modernă nu le poate pătrunde. Ascunși în inimile munților, timpul și locurile unde au ales să-și petreacă viața i-a îndemnat spre alte tipuri de cunoaștere, pe care unii o pot considera ocultă, dar pentru dânșii e la fel de firească ca foșnetul frunzelor de mesteacăn la o adiere de vânt. Rareori se întâmplă să le arate celor străini crâmpeie din zestrea lor magică, din intimitatea unei spiritualității unde diavolul și Bunul Dumnezeu trăiesc aievea, ca și cum ar fi vecinii de la care împrumută o cană cu lapte sau un ciubăr cu smoală, în funcție de interes. Huțanii zâmbesc cu fereală atunci când îi întrebi de vrăji, de farmece, de acele locuri unde normalitatea lumii moderne e lăsată deoparte, iar hățurile vieții și ale morții trec în mâinile unui destin ce poate fi schimbat în bine sau rău prin puterea unei simple invocații. Nici unul nu va recunoaște deschis că în familia lui se practică magia, sau că într-o seară de Sânziene a înfipt un cuțit descântat într-o rădăcină de ferigă care a sângerat pentru a-i aduce în pat viitoarea soție. Nu, nu îți vor spune nicicând aceste lucruri, până nu te simt de-al lor, până nu consideră că poți înțelege aceste legi de-o seamă cu veșnicia cărora li se supun și a căror continuitate este transmisă din tată în fiu numai prin viu grai. Cu cât urci mai mult în munte, în căutarea cătunelor locuite de acest neam desprins din povești, cu atât mai mare e misterul ce le înconjoară ființa. Cu atât ai parte de povești sau întâmplări incredibile pe care nicăieri altundeva nu le-ai putea trăi.

Un astfel de loc este și Zalomestra, un cătun uitat de lume și vremuri prin pădurile adânci ale Brodinei. Până acum 4-5 ani, doar tractoarele și mașinile 4×4 puteau ajunge cu mare greutate la granițele acestui sat care se învecinează cerul. Dumnezeu ajungea mai lesne la ei decât autoritățile. Era mai aproape de dânșii. Tocmai de aceea huțanii de pe acel vârf de munte își încredințează viața doar Lui și tot El este singurul căruia i se supun. Nimeni altcineva, în afară de Cel de Sus nu-i poate spune unui huțul ce să facă. Acesta e lucru știut din cele mai vechi timpuri. Oamenii de acolo trăiesc liber, numai după legile lăsate de Dumnezeu, nu și după cele făurite de om. Poate tocmai din acest motiv Acesta le-a permis să cunoască taine neobișnuite pentru oamenii de rând. Cunosc cum va fi vremea după starea soarelui, știu care plantă îți vindecă inima și care e mai potrivită pentru suflet. De asemenea, după portul animalelor, știu dacă vine o năpastă sau dacă omul din fața lor are gând bun sau rău. Pădurea le zice din timp dacă vreun străin se apropie de satul lor, iar norii par să le șoptească cum va fi ziua….

Aici, ascunsă de vuietul lumii, o găsim pe tanti Parascheva (nu este numele ei real și a acceptat să-mi vorbească doar dacă păstrez o anumită discreție în ceea ce o privește). Lume zice că se ocupă cu vrăji, că leagă, că dezleagă, că poate aduce dragostea sau despărțirea între doi oameni, că poate vindeca sau îmbolnăvi, că poate privi viitorul sau trecutul… Femeia tace, când îi spun ce am auzit. Mă privește pe sub genele groase și ochii prind ai sticli neprietenos. Nu vreau defel s-o supăr. Îi explic că doresc mai degrabă să descopăr povești despre asemenea oameni, nicicum nu vreau să tulbur sufletul cuiva, dar că la dumneaei m-a împins soarta și gura lumii.

Un zâmbet rece îi apare pe buze. Mă măsoară încă odată din cap până în picioare, se uită în pământ, se uită la cer, ca și cum s-ar sfătui cu cele două. O pisică tărcată cu negru și roșu scoate și ea capul prin ușa între-deschisă, să vadă probabil cine îi tulbură siesta. Vine spre mine, se freacă de câteva ori de picioare și apoi sare direct în brațele țaței Parascheva. Ca la comandă, chipul femeii se îmblânzește si mă întreabă dacă nu vreau niște să gust niște lapte acru proaspăt, că parcă ar discuta cu mine despre frământările care mă poartă pe cele coclauri. Mă cheamă în prima odăiță din casa ei din lemn și vise. Mă așează la masa de lângă fereastra, plină de mușcate, de unde văd aproape întreaga măreție a locului în care mă aflu. Casele vecinilor sunt răsfirate pe toată culmea muntelui, la distanțe destul de mari una de alta, fiecare tronând peste bucata de pământ moștenită din moși-strămoși. Te întrebi, privindu-le, ce putere ascunsă au oamenii ăștia în dânșii de au reușit să dureze asemenea gospodării, fără a avea unul un loc de muncă stabil, fără a cunoaște sensul cuvântului „credit”, fără să depindă de nimeni, în afară de ei înșiși?!? Tanti Parascheva se îndeletnicește în acest răstimp cu oalele ei, așezându-mi în fața, pe lângă castronul cu lapte acru promis, niște scrijele, câteva bucățele de cârnaț ținut în sobă și niște slănină murată care ar fi meritat un premiu gastronomic pentru frăgezime și gust. Se așează în cealaltă parte a mesei, îndemnându-mă să-mi pun stomacul la cale. Mai schimbăm câte o vorbă despre vreme, timpuri, de unde sunt, ce hram port, despre viață și ce se mai întâmplă în lume. Pisoiul și-a găsit loc pe cuptorul din casă, dându-se deja la tors de parcă m-ar fi cunoscut de când eram mic. Încetul cu încetul, gazda mea a îndreptat discuția spre ceea ce mă interesa lăsând deoparte reticențele inițiale:

„Și ț`a zis lumea că fac farmece, ha!?! Da` ci, eu îs sângura? Tătă lumea di pi dealurile noastri cunoaște să facă câte un descântec, să lege sau să dezlege dragostili. Că eu știu mai multe, ci sânt vinovată?…eu am crescut cu bunica și toate cele le-am deprins de la ea. Mama nu le băga în samă, dar și ea ar fi putut face dacă nu se lua cu treburile. Lumea o uitat cu timpul ce o învățat de la moși, da` ei ne-au învățat pi tăți. Nu poate lelea Floarea să zâcă că numa eu știu, sau moș Vasili că numai eu cunosc treburi din astea. Ci? El face 10 pogoane di fân sângur? Sau îl ajută cine știu eu!?!” și râde sănătos, ca un om mulțumit cu toate cele ale vieții. „Api lumea nu mai crede în puterile nevăzute, dar ele sânt numa pentru cele care au credință în ele. Doarî matali pot eu să-ți fac di dragosti di să cad în fund, că dacă matali nu crezi, nu se întâmplă. Da` dacă crezi, iaca pot și mâța ceia să ți-o fac mireasă șî dumitali să ți se pară cea mai acătări fimeie din tăt județu`”. Râde din nou cu pofta, iar pisica se oprește puțin mirată de întorsura evenimentelor, fiind probabil scandalizată de perspectiva de a-mi fi mireasă. Ba, ca să sublinieze acest lucru, scuipă cu scârbă spre mine și fuge în tindă. O fi fost și ea om, odată?!?…mă întreb, minunându-mă de ochii ei verzi, care puși în trupul unei domnițe, mare bătaie de cap ți-ar fi dat ca bărbat…

„Puterile vechi nu mai au forță asupra voastră, a celor tineri. Voi ați crescut în altă lume unde credeți mai mult în telivizor, decât în icoane sau în vorba bătrânilor. O hi bini, nu zâc că nu, dar numa` dacă stai unde îi multă lume. Aici, la noi, credința rezolvă mai multe decât o armată de oameni. Nu contează de crezi în Dumnezeu sau Necuratu. Câteodată trebuie să crezi în amândoi ca să ți se îndeplinească și dorințele rele și celea bune, că omul nu-i numai bunatate. Oricât de sfințit s-ar da, tot mai are apucături diavolești, numa că unii și le ascund mai bini ca alții! Lumea se uită la mine cu ochi grei de frică, dar numa pentru că cred că pot face anumite lucruri. Și așa-i, chiar pot cât cred ei în asta…altfel aș fi la fel de lipsită de puteri ca un bolnav la pat! Asta e puterea credinței pe care popii voștri o propovăduiesc cu înțeles greșit și mă condamnă pi mini. Au știut și ei ce știm noi, muntenii, dar timpul și mîndria cunoașterii i-a îndemnat la uitare și iaca propovăduiesc ceva fără de înțeles, cel puțin pentru mine. Eu nu-s vrăjitoare. Eu îs om ca și tini, numa că înțeleg altcumva lumea și mi-i draga lumea mea, nu lumea voastră. Eu în lumea mea am putere, nu în a ta. Poati în lumea ta tu poți face altcumva ce fac eu și o numești știință. Da` spune m`neatali drept: dacă nu ai credință că poți ridica paiul ăla de jos, poți să-l miști, sau ți se pare butuc?!?”

Am stat de vorbă cu tanti Parascheva până spre seară. A spus multe cuvinte înțelepte, care poate vor face subiectul unei povești ulterioare, mai lungă. Unele nu le-am înțeles pe deplin, dar m-au pus pe gânduri. Felul în care judecă lumea huțana noastră, e adâncit în hulboanele râurilor, în cântecul cucoșului de munte, în rădăcina bradului, în veșnicia veacurilor….