”Can I have some cold milk with my capucino?” ”Ce zice asta?”, întreabă vânzătoarea de vreo 50-60 de ani o colegă mai tânără. ”Vrea lapte”. ”Can I have some cold milk, please?” ”Păi are lapte de la mașină, la capucino mașina pune și lapte.” ”This is too hot to drink and I really need some cold milk”. ”Laptele e pentru alte cafele, nu pentru capucino”, spune vânzătoarea acru, neuitându-se nici măcar o secundă la clientă. ”Just some milk”, insistă femeia și dorința percutează: ”Îi pot da o cutiuță de lapte cu 50 de bani, da n-am rest. Uite, îi dau două cu un leu”. ”It is one leu”, o ajută colega mai tânără, vorbind fără să se uite în direcția clientei ci pe telefon. ”All right, just a moment”, iese din magazin și revine triumfătoare cu o bancnotă de un leu. I-l dă vânzătoarei și primește o cutiuță de lapte. ”Dacă stați puțin vă dau și bon”.
Suntem la ”Casa Ceaușescu”, aka Palatul Primăverii și tocmai am cumpărat câteva săpunuri Cheia dar conversația cu clienta care cumărase un capucino înaintea noastră ne face să stăm până la sfârșitul cu happy end. Prietenul din America pe care îl conduc li se adresează: ”Today is such a beautiful day outside and a lovely spring and I just want to convey to such elegant and beautiful ladies all our gratitude for the job you do and wish you a very good day and all the best”. Îl trag afară și în aceeași limbă îi spun că e periculos să le vorbească atât de frumos, că se scurtcircuitează. ”You know, after seeing this palace their attitude helps you really immerse into the atmosphere of those years. They do a very good job”, îmi spune și mă gândesc că în America, nu aici, s-au inventat circuitele turistice care te fac prizonier în Alcatraz pentru câteva ore.
La nici două săptămâni după Palatul Primăverii, alt tur pentru străini, de data aceasta la Palatul Parlamentului. Organizat în pur stil de harababură românească pe care am putea-o patenta la UNESCO înscriind-o în Patrimoniul Cultural Universal, cu timpi de așteptare tâmpă și înghesuială planificată, ghidul cu deficiențe mari de seleniu sau cu alte probleme care țin de agresivitatea dobândită: ”I said silence! Silence there, you woman! Everybody keep silent while I talk”. Îi lipsea bățul pe care să-l pună pe noi și nouă uniformele școlare din perioada comunistă. Mai aveam puțin și mă panicam că nu aveam la gât cravata de pionier.
Și românilor să ni se umfle pipota în noi de mândrie…
Din desele vizite pe care le-am făcut la cele două palate, al Primăverii și al Casei Poporului cu prietenii mei din străinătate care mi-au cerut să îi duc am mai înțeles un lucru: prezentările în limba engleză și în limba română sunt diferite! Românilor și se spune ceva, străinilor altceva! Nu m-aș fi prins dacă aș fi luat întotdeauna turul în engleză, dar uneori l-am luat pe cel în română, că avea fie participanți mai puțini, fie timpii de așteptare erau mai mici, ori le puteam traduce eu oamenilor cu care mergeam.
La ”Casa Ceaușescu” accentul pentru români se pune pe mobile, decorațiuni, covoare, toate făcute în România, toate desenate și proiectate de români. Mai apare un covor persan, un candelabru venețian, o faianță sau un mozaic italian, dar accentul cade de meșterul român care a lucrat cu ele. Românii află ce puțin mânca Ceaușescu și că destupa doar două sticle de vin pe an, Tămâioasă Românească de Murfatlar, din care gusta când și când. Un vin la 6 luni și ți-l închipui pe dictator lingând puțin paharul cu economie. Hainele dictatorilor, toate făcute la noi, de oamenii muncii, pantofii aşijderea! Aveau multe haine dar ce modești erau! Nu dădeau chefuri acasă, doar 5 servitori aveau în total, din care 3 femei trebuiau să curețe 198 de camere! Săracul dictator, probabil că stătea în praf neșters cu săptămânile… Străinii care vizitează palatul au parte de imaginea unui dictator dur care bifează diferite locuri din casă, precum piscina, o dată pe săptămână. Ceaușescu pentru ei este un om de lume, un om care se uită la un televizor Philips și care a importat cvasitotalitatea obiectelor cu care și-a decorat casa. Nimic despre cât de puțin bea sau mânca. Nerelevant.
La Casa Poporului la fel, dar cum recordurile dau bine în ambele limbi, în ambele limbi sunt menționate cu mândrie. Diferențele sunt mai subtile. De exemplu la ultimul tur în limba engleză candelabrul de țspe tone despre care ni se vorbea așa frumos că e făcut cu cristal românesc era stins. Ghidul a refuzat să-l aprindă pe motiv de economie. Se mai ard becurile, sunt greu de schimbat, se intră prin tavan, etc. La turul anterior la care am participat, în limba română, candelabrul strălucea. Altfel insuflii mândria de a știi că l-au făcut oamenii muncii din Mediaș!
