SFÂRȘIT DE SEPTEMBRIE LA KECHRIES (1)

    Am coborât cu cele două valize în mâini și am ieșit în curtea pe care am străbătut-o în scrâșnetul strident al prundișului călcat cu pași apăsați și după ce am descuiat poarta metalică am ieșit în stradă. La noi, la sfârșitul lui septembrie, la șase dimineața este încă întuneric și frig. Geamurile mașinii sunt opace, acoperite cu un strat gros de condens și nu se vede nimic prin ele. Valizele încap cu ușurință în portbagaj lângă barca gonflabilă și o geantă cu pantofi de plajă. Mă întorc în casă să iau termosul cu cafea pe care o vom bea pe drum, din mers, mai verific odată gazul, apa și curentul, apoi încui ușa de la intrare și suntem gata de plecare.

    Străzile sunt încă pustii. Conduc încet pe drumul pe care îl cunosc atât de bine și care, curând, mă va scoate în afara orașului. Deja se simte aerul cald al sistemului de încălzire care începe să învăluie salonul mașinii iar la radio se aud în surdină sunetele dulci ale unui saxofon. Parcă ar fi un clișeu, o scenă dintr-un film în care el și ea pleacă dis-de-dimineață într-o călătorie, în concediu, în care nu se va întâmpla nimic spectaculos dar se vor revela caractere, relații, iubiri târzii, năzuințe ale unor oameni maturi dintr-o anumită vreme și un anumit loc.

    Ieșim pe autostrada pustie și ne așternem la drum.

    Întotdeuna în noaptea dinaintea plecării în concediu dorm prost iar ultima zi este extrem de stresantă, pregătirile mă epuizează. În afara bagajelor trebuie să verific mașina, documentele, să plătesc facturile ca să evit suspendarea serviciilor cât timp vom fi plecați. Apoi trebuie să vorbim cu cineva să vină să ude florile și să dea mâncare pisicii. Nu mai vorbesc de problemele de la servici care trebuie ori soluționate până la plecare ori încredințate cuiva. Dacă aș fi fost singur cred că nici n-aș pleca nicăieri, am senzația că efortul pregătirilor nu va fi compensat de zilele de odihnă și relaxare, că nu mă voi putea rupe cu totul de problemele din viața de zi cu zi, că nu voi reuși să ies din rutină. În sfârșit, noaptea târziu, totul pare rezolvat dar tensiunea datorată acestor pregătiri este maximă. Pe drum, cu cât ne îndepărtăm mai mult de casă, încet-încet încep să mă distanțez de toate câte am lăsat în urmă și să realizez că acele lucruri nu erau chiar atât de importante cum mi se păreau acum doar câteva ore și că sunt în concediu pe care ar trebui să-l trăiesc așa cum îmi trăiam vacanțele în copilărie, ferit de problemele și preocupările oamenilor mari, apăsați de toate responsabilitățile existenței cotidiene.

    În curând în oglinda retrovizoare se vede o dungă luminoasă, roșiatică. Răsăritul e în spatele nostru iar ziua se anunță însorită și caldă. Trebuie să ieșim de pe autostrada care va urmări încă o vreme cursul Mureșului și să o luăm spre sud, spre munți.

    Am petrecut concediul în Grecia de mai multe ori. Uneori am parcurs distanța cu mașina fără să ne oprim să dormim pe drum ca să economisim bani și timp. Acum, am hotărât să înnoptăm la o pensiune din Orșova ceea ce înseamnă că voi conduce în prima zi doar câteva ore iar restul zilei îl vom petrece pe malul românesc al fluviului.

    Drumul șerpuiește prin lunci largi mărginite de munți scunzi acoperiți de păduri de foioase. Trecem prin Călan, odinioară vestit pentru Combinatul său Siderurgic, producător de fontă. Combinatul nu mai există de câțiva ani. Acum nu se mai văd nici urmele combinatului, totul a fost demolat și valorificat iar terenul nivelat. N-a mai rămas ,,piatră pe piatră,,. Mă întreb din ce trăiesc cei care au lucrat cândva aici, sau familiile lor. Probabil că cei tineri au plecat la muncă în străinătate, sau fac naveta pe undeva prin zonă. Iar cei mai bătrâni își așteaptă vârsta de pensionare asigurând  până atunci paza și protecția cuiva, sau a ceva.

    Peste deal, la doar câțiva kilometri se află Hunedoara, un alt fost centru vestit al metalurgiei românești. De-a lungul drumului întâlnim și alte localități numele cărora mă duce cu gândul la orele de geografie din școală când învățam că țara noastră e foarte îmbelșugată, că are o economie în plin avânt și că zona prin care treceam acum, datorită zăcămintelor bogate de fier și de cărbune produce fier și oțel pentru nevoile țării și pentru alții. Dar tradițiile prelucrării fierului în aceste locuri coboară adânc în puțul timpurilor. La Muzeul de Istorie din Alba Iulia am văzut o colecție de unelte agricole și meșteșugărești și arme din fier, găsite în această zonă și datând din epoci străvechi. Sunt mărturii ale unor civilizații evoluate care cunoșteau tehnologii avansate pentru acele vremuri. Altfel nu s-ar putea explica nici eforturile excepționale făcute de romani pentru cucerirea Daciei lui Decebal, decât prin faptul că dacii aveau arme de oțel, făcute de ei, cu care se puteau lupta eficient cu oastea cotropitoare. Cum de nu s-au gândit romanii, după cucerirea Daciei, să distrugă și potențialul ei economic și să le ofere dacilor rămași unelte și arme din import, la prețuri speciale? Probabil eforturile romanilor au fost concentrate strict pe extracția și transportul la Roma a aurului dac, restul de afaceri potențiale fiind neglijate. Roma, ca orice superputere din toate timpurile, se conducea după principii pragmatice, aducătoare de profituri pe termen scurt și mijlociu. Cucerirea Daciei a fost o afacere cât se poate de bună pentru Roma, lucru confirmat de cronicarii vremii și de basoreliefurile de pe Columna împăratului. Dar Dacii? Ce s-a întâmplat cu ei în realitate? Oare trebuie să cred că după înfrângere toți bărbații daci au fost uciși iar femeile lor, obligate să procreeze cu soldații romani, motivate de țelul măreț al genezei poporului român? Mi-e greu să cred această versiune. Romanii au cucerit multe țări și popoare de-a lungul istoriei. Ce le-o fi cășunat să producă români tocmai aici, prin metoda enunțată mai sus? Era chiar atât de atractiv elemetul dacic în vederea ameliorării unei rase atât de speciale?

    Trecând prin luncile și văile care duc spre Hațeg, de fapt treci prin o parte a Daciei. Puțin mai la est de drumul pe care mergeam acum sunt munții Orăștiei în adâncimea văilor cărora șerpuiesc drumurile și cărările care duc spre cetățile dacice, inclusiv spre Sarmisegetusa, capitala țării. Pentru un simplu turist, ca mine, vizitarea recentă a acestor vestigii ale istoriei noastre mi-a lăsat un gust amar. Aceeași poveste, repetată de atâtea ori peste veacuri în care o țară, un popor sau o cultură, civilizație este cucerită de o alta, superioară ca putere armată, economic, mai evoluată și cultural, se poate spune și mai civilizată deși termenul mi se pare extrem de alunecos. Cucerirea are scopuri exclusiv de acaparare a bogățiilor celor cuceriți, fie că sunt bogății naturale, materiale, pământuri sau oameni, sau toate împreună. Imediat după cucerire cuceritorii introduc o administrație nouă, limba și elemente de cultură proprii așa încât exploatarea celor cuceriți să fie cât mai eficientă. Cu timpul cei cuceriți învață să vorbească, să scrie, să se îmbrace și să se poarte aidoma cuceritorilor și asta pentru a putea supraviețui în condițiile oferite de cuceritori deși nu vor fi niciodată acceptați ca fiind egali cu aceștia, în ciuda tuturor eforturilor de adaptare sau imitare. Exemple sunt destule. Orice cucerire de acest fel înseamnă durere și moarte, umilință și disperare. Dar cu timpul toate se mai domolesc, se uită și atunci începe să se contureze părerea că de fapt cucerirea a avut un rol benefic pentru cei cuceriți, că în felul ăsta li s-a făcut un mare bine, că au fost civilizați, că li s-a deschis calea spre cultură, spre un mod de viață nou și plăcut. La un moment dat cuceriților li se cere chiar să fie recunoscători cuceritorilor pentru tot binele pe care l-au primit pe această cale. În cazul cuceririi Daciei sunt convins că la momentul respectiv Roma era o civilizație mult superioară. Doar faptul că Dacii nu scriau este suficient să confirme acest fapt, deși mă întreb cum putea fi administrat un stat relativ puternic, întins și închegat fără o birocrație de stat. Se știe însă că în momentul cuceririi Daciei, Roma cucerise deja și stăpânea o sumedenie de țări și popoare, respectiv civilizații. Și atunci, se poate spune că superioritatea Romei se nutrea tocmai din asuprirea și exploatarea acestora. Iar dacă nu ar fi fost cuceriți și exploatați de romani poate că diferențele sub aspectul evoluției și dezvoltării celorlalte popoare, în comparație cu Roma nu ar fi fost atât de mari sau nici n-ar fi fost în favoarea Romei.

    După cucerire dacii au dispărut din istorie pentru un mileniu. Toate evenimentele importante din lume care au urmat i-au ocolit. După plecarea romanilor ei au trăit ca niște închipuiri prin văile și munții prin care acum eu treceam cu mașina. Peștele mare mănâncă peștele mic. Se pare că asta a fost și rămâne legea universală a lumii noastre pământene. Mă bucur că acum două mii de ani strămoșii mei au plătit deja cu sânge beneficiul de-a fi fost civilizați de marea putere a acelor vremi și că pot să sper că nici generația mea și poate nici cele viitoare nu vor mai fi descoperite și civilizate de alții. Dar faptul că am fost civilizat cândva va rămâne înscris pentru totdeauna în codul meu genetic, nu voi scăpa niciodată de acest însemn așa cum nici neamul cuceritorilor nu va lăsa să i se șteargă din memorie gloria de odinioară.