Am urcat Dealul Mitropoliei intr-o sambata putin inainte de pranz. Caldura mare, prilej cu care, venind de pe Bulevardul Regina Maria am avut oportunitatea de a admira gardul de ciment care desparte Palatul Patriarhal de hoardele muritorilor de rand din ale caror taxe tocmai au primit 15 milioane de lei. Inalt, la peste doi metri, vopsit in alb, daca nu stii ca in spate sunt barbosii lui Daniel, iti inchipui ca cine stie ce institutie de siguranta nationala se ascunde in spatele umbrei reci.
Noroc cu deschiderea majestuasa a Aleei Dealului Mitropoliei, dupa ce faci coltul la dreapta si incepi sa urci pe cea mai linistita strada a Bucurestilor. Masini parcate regulamentar, iarba, copaci tineri insirati pe doua randuri, pe mijloc, copaci batrani pe cate un singur rand pe margine.
Un cersetor, parca ratacit, semn ca sambata la pranz nu prea se inghesuie lumea sa urce dealul in cautari spirituale sau laice.
Sunt cu un grup de prieteni straini care tocmai au vizitat Vaticanul si Roma si au dorit sa vada si la Bucuresti centrul spiritualitatii ortodoxe romanesti. Urcam incet. Fac poze.
Sus, Catedrala Patriarhala Sfintii Imparati Constantin si Elena!
Cei care au urcat vreodata dealul stiu ca efectul, cand ajungi sus, este de anti-climax. Doar barbosii in sutane sunt lasati sa urce pe Aleea Patriarhiei, de pe care ai putea iesi cu fata la catedrala, restul poporului trebuie sa vina din spate!
Orice efect de inaltare, de majestuozitate este anulat. Din curtea Palatului Patriarhal tasneste un Tuareg cu un popa barbos la volan si accelereaza peste intrarea in fostul Palat al Parlamentului, apoi prin dreapta turnului in jos spre Piata Unirii. Nu sunt credinciosi, asa ca sunt justificati cei peste 80km/h.
Amicii mei fac poze de grup si admira palatul. Le spun istoria cladirii si decidem sa o vizitam inainte sa vedem catedrala. Dam sa intram si inainte sa fim opriti simt ca ceva nu este in ordine. Nu exista o casa de bilete, un magazin de suveniruri, asa cum te-ai astepta la un obiectiv istoric de o asemenea importanta.
„Nu se poate intra”, un om in uniforma mi-o reteaza scurt si ma uit ca prostul la el, vazand inauntru un grup destul de mare de turisti.
„Ma scuzati, dar ei cum au intrat?” Suntem si noi sapte persoane, totusi.
„Ei sunt pelerini din Cipru. Veniti de luni pana vineri cu programare”, imi spune el si ne face semn sa iesim. Nici macar in hol nu putem sa stam. Un popa tanar, in sutana, conduce cipriotii in maruntaiele cladirii iar noi ne intoarcem in soarele de afara.
Ma cuprinde furia si ma gandesc ca respectivul palat, candva simbolul nu doar al democratiei care a functionat la noi pana la venirea rusilor, dar si simbol al schioapei democratii a lui Iliescu, un loc cu o istorie suta la suta laica, dat miseleste bisericii, in folosinta, de Vacaroiu si donat si mai miseleste bisericii de catre Boc, renovat total necorespunzator de una dintre cele mai corupte institutii din Romania, BOR, nu se poate vizita decat cu programare.
Strangem din dinti si intram in catedrala. Picturile vechi de la intrare mai salveaza din fiasco-ul anterior. Insa butoiul albastru cu furtun etichetat „Apa Sfintita” strica fotografia.
Inauntru, pana la 10 enoriasi si o tanti care da cu aspiratorul. Sambata la pranz chiar si la mine in Avrig sunt mai multe babe in biserica unde am fost botezat.
Se poate merge doar pe margine, pe covorul din mijloc nu putem calca, accesul este interzis de cateva funii rosii, intinse intre suporturi aurii.
Credinciosii par cufundati in rugaciune profunda, suspina si in genunchi saruta icoane, parca in mod teatral. Sunt oameni simpli si palizi si poate ca intre un diagnostic nemilos si un viitor incert, Dumnezeu este tot ce le-a ramas. Dar totusi…
Totusi nu pot sa nu remarc lipsa totala de spiritualitate a locului. Nu are suflet, nu simti nimic. E ca atunci cand intri la supermarket si vezi 10 insi rugandu-se. Ireal.
Imi dau seama ca instinctul mi-e corect cand citesc deasupra unei racle din metale pretioase:
„Sfintele Moaste se cinstesc numai prin sarutarea lor”.
Sincera cruce pe care era sa mi-o fac este insuficienta pentru cultul lui Daniel, asa ca renunt sa urc mica scarita spre racla dupa ce singura credincioasa care se rugase regulamentar a coborat pe partea cealalta. Ies din catedrala si vad trei popi, doi grasi si barbosi si unul tanar, imberb si subtirel, razand cu gura pana la urechi, zgomotos, ies din Palatul Patriarhal si se indreapta spre catedrala.
Un Mercedes de lux, negru, accelereaza dupa ei si zgomotul cauciucurilor le acopera rasul. Este rasul cu care isi bat joc de Romania.
