De la zece la trei și de la șapte la miezul nopții. Zece ore pe zi, șase zile pe saptămână, Alam Hussain lucrează ca bucătar la osteria Mantova, într-o temperatură constantă de 55 de grade Celsius. Duminica, zi în care restaurantul este închis, lucrează în magazinul cu de toate, al cărui proprietar este, deschis în vecinătatea pieței Bologna.
Intră în bucătărie întotdeauna fluierând scurt, sau cântănd ceva la modă în Bangladesh, apoi declamează într-o italiană cu accent roman: „La muncă, la muncă, să muncim să câștigăm”, și, tot repetând „lavorare, guadagnare” își începe rutina zilnică filetând pește sau tăind bucăți întregi de guanciale, divinele fălci de porc aflate la baza rețetelor tipice romane.
Alam, 45 de ani, din Bangladesh, imigrant de primă generație.
În ierarhia bucătăriei situate într-o fostă pivniță rău ventilată și fără ferestre, Alam este numărul doi. E responsabil cu „primi piati”, adică cu pasta și majoritatea clienților vin sau se întorc în osterie doar pentru creațiile lui. Este unicul la care chef-ul, numărul unu, care gătește „secondi piati” doar când sunt de carne, și orice altceva cu raci și homari, nu țipă. Asta deși țipă la toată lumea cu o constanță și o putere demnă de o mașină de scuipat mingi de baseball. Nu, maestrul Dei Ponti știe ca Alam este de neînlocuit. Chiar el poate să plece, nimeni nu îi simte lipsa. Restaurantul a mai luat câte cinci stele pe Trip Advisor tocmai când numărul unu a lipsit, însă fără Alam la tigăile din care gustă sosurile clocotind, cu degetele, oblonul se trage într-o saptămână.
„Lavorare, guadagnare” cantă Alam și îmi spune mândru ca are 50 de mii de euro în cont. Mănâncă la servici, locuiește la periferie, soția și fiul de 14 ani sunt în Bangladesh. Viața costă puțin în Roma, în aceste condiții și în cont îi intra 1800 de euro lunar. Plus prima de Crăciun.
„Lavorare, guadagnare” acasă la soție merge doar două săptămâni pe an, de Anul Nou. Vara, când restaurantul este închis toată luna august, o petrece în magazinul lui, ajutat de băiatul care vine în vacanță în Italia.
„De ce nu îți aduci toată familia?”
Motivele țin de cultură și scoală. Vrea ca fiul lui să facă cea mai bună școală din Bangladesh și el muncește pentru asta. Școala italiană nu îl atrage, se teme că va fi discriminat sau că, la periferie, nu se face oricum, școală.
Autoritățile par să îl sperie așa că își lasă copilul să navigheze mai bine în birocrația și pe scara de valori din țara natală.
Simt asta când discutăm de cea mai mare neîmplinire a lui, faptul ca nu are permis de conducere. „Chiar si italienii pică examenul” îmi spune și se gândește la propunerea numărului trei, un italian gras de 30 de ani, de a plăti 5000 de euro pentru un permis. Îi are dar nu e sigur că nu va rămâne fără ei, pentru că, dacă îl trag în piept ce poate să spună la poliție? „Am dat șpagă 5000 de euro pentru un permis și am rămas fără ei?”
„Lavorare, guadagnare”, Alam a pornit spre Europa când avea 32 de ani. Muncise înainte, să facă bani, în Malaesia, apoi cu banii în buzunar s-a întors în Bangladesh de unde a plecat în ihrām, la Mecca. Abia în Arabia Saudită s-a lipit de o viză turistică de Turcia, unde a aterizat pentru câteva saptămâni la Istanbul. De acolo, plătind aproape tot ce avea, a ajuns ilegal la Atena, unde a petrecut aproape câțiva ani, lucrând ilegal în diverse restaurante.
„Ce viață ieftină și bună!”, își amintește Alam de Grecia.
A ajuns tot ilegal in Italia, însă legile mai blânde l-au ajutat să își rezolve problemele de rezidență. Abia după cinci ani de la plecare, își amintește, s-a întors la Dhaka, precum regele din Bangladesh, cu cadouri pentru familie, pentru baiatul pe care îl lăsase în urmă ca bebeluș și pentru toți frații lui. Părinții îi muriseră când era ilegal, voia lui Alah, spune el.
Mi se destăinuie la o bere. Este o plăcere pe care a deprins-o încă de când a aterizat în Turcia. Porc nu mănâncă deși trebuie să guste pastele cu guanciale, iar la moschee merge de dimineață devreme, în fiecare vineri.
„Nu sunt foarte religios” îmi spune, „nu fac mare caz de religie, mă simt foarte bine în Italia”.
