– Mami, nu o să îţi cumpăr mărţişoare pentru toate cele 16 fete din clasă. Te rog să te gândeşti cui îţi face plăcere să îi oferi unul şi să îmi spui apoi de câte mărţişoare vei avea nevoie.
Se gâdeşte preţ de… 5 secunde şi răspunde foarte sigur pe el (6 ani – clasa zero):
-Vreau 10.
-Îţi cumpăr 10.
Asta a fost discuţia mea cu el, după ce mai întâi m-am enervat foarte tare urmărind pe grupul de părinţi de pe WhatsApp zbaterile şi chinurile prin care s-a stabilit că e musai să se strângă bani pentru a cumpăra cadouri profesorilor. Toate astea se întâmplă din păcate într-o clasă în care învăţătoarea este complet diferită de cele trase la tipar, pe care le ştiţi cu toţii. Iată de ce spun asta: Am fost convocată în urmă cu câţiva ani la celebrele ore de consultaţii pentru că, prima mea progenitură, care învăţa pe atunci cu aceeaşi învaţătoare, minţea de îngheţau apele şi tocmai fusese prinsă. I-am cumpărat doamnei, ca tot părintele aflat la început şi speriat de legendele `atenţiilor`, un buchet de flori. Mi-a spus că nu trebuia, că în Germania, de exemplu, nimeni nu duce la şcoală nici măcar flori. Am crezut atunci că nu aud bine, dar pe parcurs m-am lămurit că aveam norocul să îmi educe copilul un profesor care se ghida exclusiv după metodele şi principiile pedagogice din afară. Drept urmare, am ţinut morţiş ca şi al doilea copil să îşi petreacă cele 4 ore din zi cu aceeaşi învătătoare minunată.
Problema însă este că ceilalţi părinţii sunt fix cum NU sunt eu. Şi cum NU vreau să ajungă copiii mei. Cum să le explic pe limba lor că poate ar fi mult mai frumos şi mai special ca fiecare copil să anunţe acasă pe care profesoară o îndrăgeşte şi cui i-ar oferi cu drag un cadou, poate chiar unul meşterit de mânuţa lui? Ar suna cel puţin SF pentru acest grup de părinţi. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar nici comoditatea de a arunca într-un plic o sumă oarecare de bani, scăpând astfel rapid de alergatul după cadouri, nici grandomania de a veni cu un cadou cât mai pompos, nu mi se pare că le face cinste. Aşa că voi fi eu altfel şi nu voi contribui cu bani pentru cele 4 `brăţări cu pandantiv` sau `stilouri nuştiucum` pe care le tot vehiculau zilele trecute pe WhatsApp. În schimb, voi avea cu ambii copii discuţia de mai sus şi fiecare profesor va primi un cadou care va oglindi munca lui cu copilul meu, numai dacă a reuşit să ajungă la inima lui. Cred că în loc să ne plângem de dezinteresul cadrelor didactice, am putea să gândim noi înşine puţin diferit, outside the box, cum bine spun americanii, şi să facem noi lucrurile să se întâmple. Aşa cum ne dorim.
Fă-l pe profesor să simtă că munca lui este apreciată de copii şi va preda cu dragoste. Predând cu drag, şcoala va fi pentru copii un loc în care se vor întoarce mereu cu plăcere.
Poate că nu este chiar atât de simplu, dar merită încercat.
Poate că visez cai verzi pe pereţi, dar prefer să visez la minuni şi să pun umărul ca ele să se transforme în normalitate.
Şi poate că, citind acest text, unii dintre părinţi vor gândi, încet-încet, ca mine.
