Aventura continua…
De cand m-am mutat aici, ca, na, mai bine ca “la curte” nu e (!), surprizele nu contenesc sa apara. Ma si gandeam cum Pantelimonu’, a trecut asa, tzac-pac, de la sat la comuna, apoi la oras. Sa puna taxe mai mari, imi ziceam, ca doar asezamantu’ si numaru’ pupulatiei n-au mecla de oras. Ehe, dar ce eroare! Nu mi-a luat mult pana am dezlegat misteru’. Au luat in calcul si sobolanii… si atunci n-a mai dat cu virgula si, iata, ne-am adunat la o densitate demna de oras. Dar astia nu asteapta sa vina comunismu’ sa primeasca casa, se instaleaza singurei, cu tot confortu’, aici e beleaua. Sa nu va imaginati ca e chiar usor sa-i usuiesti, insa oricum, tre’ sa-ncerci s-o faci cat mai repede, daca-i descoperi, asta daca nu vrei sa-nceapa sa gateasca langa tine, in bucatarie, retetele de pe Paprika. Iata ca dau sa intru in garaj sa iau o surubelnita. Garaju’ e chiar lipit de casa si despartit de aceasta doar print-o usa, pe care hotii ar sparge-o ceva mai greu dar sobolanii, NU! Nu e un garaj cu lemne preistorice si ciorciobute handralite de cand era bunica flacau. E aproape gol. Intru si, surpriza, pe mocheta curata din garaj troneza a putere un excrement ciudat. Imi zic: “Nu! Nu se poate…”. De soarece – e mai mic! De matza – e mai mare! Si oricum, cum sa intre ceva de dimensiunea unei matze acolo?! Ati ghicit! Doar metamorfozata in rozaresnita. Ma apuca groaza si dau fuga la salvarea care se numeste Internet. Vad acolo tot felul de dimensiuni si forme de … diverse, iau rigla din birou si, cu mare constiinciozitate, ma apuc sa masor in lung si-n lat, sa incadrez rahatul in clasa corespunzatoare. Si, iata, stupoare – sobolan mare(!) Cica si cenusiu. Ma apuca o sila infinita si iau niste manusi de menaj, peste alea mai pun o pereche, si inca una, si o punga groasa si, hai, la treaba! Aiurea, folosesc tot matura si farasu’. Dau sa le arunc, dar bine m-am gandit ca vor deveni arme de lunga durata si ma abtin. Le spal in curte, uitandu-ma de sus la ele, crucis, a dusmanie. Vad pe net ca daca suni la firma, nu vine nimeni cu vreo carabina sa le traga la teasta si sa te scape de ei. Cica procedura standard e sa-ti dea cu maclavaisuri si dansii, ulterior, sa iti crape, daca ai noroc, in batatura. Vine sor’mea cu otrava minune: “Asta ii omoara, ii usuca si nu put!”, zice. Iar manusi in maini si… La ataaaac!!! Cu ochii ca girofarele, o insiram cu sete peste tot. De-abia imi tineam matele in mine de scarba…O zi nu intru acolo, dar ma uit cu groaza la peretele casei cu grinzi de lemn, comun cu al garajului, izolat de muncitori precum rahatul de sobolan. “Pot intra pe acolo sa-mi scoata limba oricand!” imi spun, imaginandu-mi deja capatanile lor zgaite cum se uita roata prin casa. Daca nu stiati, va spun eu: un sobolan matur poate intra printr-o gaura de 20 milimetri. In fine, dupa 2 zile, prind ceva curaj, ma inarmez cu bata si intru cu pasi timizi. Aiurea, nici un decedat, iar la post – rahat! Chiar mai multi. Zic, daca nu fac ceva, o sa-i gasesc cu ochelarii de soare pe nas, stand cu burta in sus la bronz prin luminator si tragand pe nas tacticos… otrava – care constat … nu numai ca nu-i omoara, dar le face chiar bine… Incep sa ma clatin, vazand parca cum ma voi trezi in pat cu un sobolan, imbracat in pijamaua de duminica, cu scufie pe cap si cu cearceaf de matase tras peste mustati. Dau fuga la magazinu’ din sat in cautarea unei arme cu calibru de stop legendar: “Lipiciul pt sobolani”(!!!), cica. “Ii prinde vii, dar ii prinde. Eu prind si 7 intr-o zi!“ zice. “Whaaaaaat?????!!!!”, ma oripilez. “Si cine-i ia de acolo?!”, intreb. “Le pui un tzucal in cap si ii iei fara probleme”, raspunde. Asta e (!), dau sa plec. “Vezi ca io-i atrag cu peste!” zice. “Ai naibii, le iau si fructe de mare, numa’ sa-i prind!”, raspund prompt. Fac pasi. Intaresc armata cu inca un ostas si hai (!), la atac din nou! … Intindem lipiciu’ pe niste placi de gresie, cu momeala la mijloc, grele cat bestia sa nu plece cu ele in spinare sau, mai bine zis, taras. Placile, le pun pe bucati mari de plastic fosnaret, sa aud daca e ceva dantuiala,… ca acolo, pana la alte intariri armate, nu mai intru. “Scarbelnitele nu mai scapa de data asta”, gandesc cu ardoare. Periodic, in noaptea grea, pun urechea pe usa. “Fosh-fosh?”, Nici gand! Liniste si pace. Ridic din spranceana a nedumerire. Poate n-aud bine, as lua palnia, ca tanti Aglaia de pe vremuri, s-o lipesc pe usa. Tre’ sa fosneasca ceva…speranta crapa ultima…dar inaintea ei, s-o faca scarbelnita…! Si sper ca e numa’ una! Vorba lu’ Iliescu, Mai, draga…!!! …
