Mi-a trebuit să văd Mumbai-ul, cu Bollywood-ul lui și cu indiencele care dansau din buric. Avionul m-a adus de la New Delhi până lângă slum-ul care înconjoară pe trei sferturi dezvoltarea urbana care fusese cândva Bombay.
De fapt, stând la geam și apropiidu-ne de aterizare am avut senzația că ne prabușim, avionul trecând razant peste cocioabele din saci de plastic și carton aflate gard în gard cu pista de aterizare. Le-am ratat și uraaaa, “suntem in Mumbai”!
Călătoream fără bagaj de cală așa că în 30 de minute eram afară, în aerul acru și mirosind a cadavru bine fezandat. Șoferul care ne aștepta tot un zambet, ne-a bagat într-un microbuz antic, dar cu perdeluțe, și care avea pe post de aer condiționat toate geamurile deschise, și apoi ne-a luat bară la bară, prin slum, până la hotel.
Mi s-a spus că sunt două drumuri de la aeroport la oraș, unul prin căcatul prin care tocmai treceam și altul cu floricele și palmieri dar care în ziua respectivă era super congestionat, așa că aveam ocazia să vedem cum toate grijile și problemele noastre nu sunt de fapt griji și probleme și că oriunde ne-am situa pe scara socială de fapt se poate și mai rău.
Nu știu daca ați fost sau ați auzit de Pata Rât din Cluj, sau de groapa Glina din București, la Mumbai era de 30 de mii de ori mai rau! Drumul pe care treceam era mărginit de km nesfârșiti de cotețe din carton, lemn de la cutii de portocale, rafie, saci de plastic, scânduri de la case care au ars în secolul trecut, escremente umane din 10 în 10 centimetri, ligheane și găleți pline cu apa tulbure, turte din bălegar de vacă pe care unele femei le puneau pe focurile pe care gateau, alte turte care se uscau la soare sau altele pe care le formau femei în sari și bărbați cu o cârpă în jurul mijlocului, stând stârci în jurul unui cazan plin cu orduri.
Mirosea a căcat, a pișat, a carne stricată, era un miros dulce pe care îl mai simți când te urci în troleul 69 de la capat, lângă cimitirul care se revarsă în strada care te scoate spre Magurele, gunoi putrezit, gunoi proaspat, transpirație veche și miros de veveriță moartă la subraț, toate învăluite de mirosul înțepător de balegă arsă, condimente din oalele fumegande a prânz și ceai masala cu lapte și zahăr galben indian, singurul miros cumva vesel si proaspat.
Îmi era rău. Mi se facuse rău și nu imi dădeam seama dacă de la ce vedeam sau de la ce simțeam prin nările-mi oripilate. Singura alinare, multi copii de pe marginea drumului se jucau, zâmbeau sau râdeau iar adulții care nu priveau absent în gol erau totuși senini.
La hotel patul, fotoliile, draperiile erau de un roșu bordeaux, apăsător, iar umiditatea de sezon se simțea pe prosoapele reci. Am făcut un duș scurt și, peste 30 de minute, eram în hol unde trebuia să ne întâlnim pentru a merge la Elephanta Island, atracția turistică inclusă de agenția de voiaj în programul zilei.
Nu țin minte drumul până în port, îmi era din ce în ce mai greu, dar țin minte că am făcut poze cu The Gateway of India, construită pentru debarcarea lui George al 5-lea al Angliei, un rege norocos că a ratat istoric intrarea prin slum.
Fachiri cu cobre în coșuri de răchită și fluiere, turiști care făceau poze cu un piton galben pe care și-l puneau după cap, lustragii care iți aruncau măiestru căcat pe pantofi de la 7-8 metri distanță și pe care ți-l arătau zâmbind cu gura până la urechi invitându-te să-i lași să ți-l curețe.
Mi-era din ce în ce mai rău. Micul dejun, imens și continental, mâncat în Delhi, îmi dospise în stomac și nu era ajutat deloc de cutia de cola pe care o băgasem în avion, dar programul era program și ne-am trezit cu toții înghesuiti pe un vaporaș verde, cu punți putrezite, construit pentru pescuit cu cel putin doua secole inainte.
Înaintea noastră, cea mai calmă mare (Marea Arabă) pe care am văzut-o vreodată. Nici un val. Oceanul Indian, al doilea pe care îl vedeam dupa cel Atlantic avea o apă care părea de consistența uleiului, culoare de lichid de decantor plin de flondare, hârtii pe jumatate dizolvate și pungi de plastic. “Say NO to plastic bags”, reclama pe care o vedeam zilnic, de sute de ori în India, nu prea avea putere: peste 25% din populatie era analfabetă și poate că nu era dublată în reclame în marathi (limba locală din Mumbai) sau hindi, limba oficiala alături de engleză.
Oricum nu mă gândeam la aproape nimic, îmi era rău și basta. Și “apa” pe care pluteam, deși fără valuri, nu mă ajuta cu nimic.
Cred că a fost fumul de la anticul motor diesel cu doi cilindri care ne împingea și nu rahatul pe care pluteam, cert este ca i-am golit amicului care stătea în dreapta punga cu sucuri și snak-uri pe care și le luase de la o tarabă de langă hotel și, prelung, am vomitat în ea.
Până la insula cu peșteri dedicate zeului Shiva sau lui Ganesh, în ora petrecută pe vaporaș, am vomitat în pungă de 5-6 ori. Mulțumind zeilor locali că nu avea nici o gaură, mă miram cât de mult pot scoate din mine. Ori stomacul meu avea un volum de doi litri, ori vidul pe care îl lăsam în urmă de fiecare dată când băgam capul în pungă reumplea stomacul cu lichidul care se scursese deja prin duoden.
Cert este că la debarcare aveam cu mine o punga plină, legată la gură. Nu-mi mai era rău, mă eliberasem și nici nu mai transpiram rece. Eram ultimul din grup. Am stat în urmă să caut un coș de gunoi, dar pe vapor nu era. Toata lumea, evident, arunca gunoiul în mare.
Și punga mea? Nu eram atât de necivilizat, așa că am decis să stau în urmă, să nu intru în fotografii – “uitați-l pe ăsta, ia ghiciți ce căra în pungă” cu prietenii la masa peste 20 de ani, nu mulțumesc – și șă scap de ea la primul coș de gunoi pe care îl bănuiam langă casa de bilete.
Urcăm din port, pe jos, nu luăm trenulețul și ajungem la casa de bilete. Nici un coș de gunoi! Ce nasol, mă văd cărând punga cu vomă toată călătoria de o ora pe vaporas înapoi pentru a o arunca la hotel și încep să mă rog fierbinte să se întample un miracol să scap de ea fără să o arunc în natură ca localnicii.
Peșterile sunt tot mai aproape și intram sub bolta unor arbori seculari. Voci in toate limbile pamantului, turisti in grupuri-grupulete urcă sau coboară, urlete de maimuțe!
Insula se numeste a elefanților, dupa sculpturile tematice, dar numele corect ar fi fost “insula maimutelor” pentru ca o împânzeau pur și simplu!
Ruine, maimuțe și eu convalescent, ca un Mowgli, un pas șovăitor înaintea altui pas șovăitor, în urma grupului.
Quaaaaa! Chiaaaaa! Trei maimuțe destul de mari sar din copac până lângă mine, agresive, aratandu-și colții și una din ele din spate… zvap! Și fug toate trei!
Raman la fel de convalescent și moale în urmă, infipt în drum, nemișcat, dar cu un zambet lățindu-mi-se pe față! Tocmai fusesem pradat!
P.S. Mi-am amintit de cum am fost pradat de punga de voma urmarind pe Facebook circul cu amnistia si gratierea. Pentru unii dintre noi ceea ce se întâmplă în aceste zile era de așteptat. Alții, în schimb, au votat pensii și salarii mai mari, punga plină! Și sunt unii care deja au deschis-o și alții care asteaptă să o deschidă! Dar și unii și alții, ce sentiment de bucurie, de nerăbdare, de înalțare trebuie să fi avut când au ieșit din cabina de vot cu punga plină în brațe!
PS2: Am continuat să mă simt rau, dar nu am mai vomitat. Pe seara aveam diaree iar peste două nopți, când am ajuns înapoi în New Delhi aveam pe termometrul lor 105 grade! (Fahrenheit, dar ori-și-cât, neliniștitoare febră) iar din următoarele două zile în care am zăcut nu-mi amintesc absolut nimic, prietenii spunându-mi că este un miracol că mai sunt în viață.
