”Albul este de la iaurt, verdele de la castraveți și roșul de la morcovi” am zis trecând granița în Bulgaria pe la Giurgiu, după ce am așteptat în coloană aproape două ore, dând ochii cu blocurile comuniste din Ruse care străjuiau Bulevardul Balgaria, un drum cu asfaltul nu tocmai drept.
Haz de necaz, am râs să mă simt bine, să nu mi se pară că alegerea de a-mi petrece mini vacanța de Rusalii în Bulgaria drept una foarte proastă. Și am apăsat pe accelerație și am mers mai departe și după vreo zece kilometri am avut momentul ăla de revelație când constați că bășcălia pe care ai facut-o înainte a fost cam gratis.
Nu tu un PET pe marginea drumului, un ambalaj de pufuleți, de biscuiți, o hârtie, ceva. Pac, depășesc un Trabant funcțional, apoi o Lada, apoi o Lada Niva și bășcălia pe care aș putea să o fac nici măcar nu îmi trece prin minte pentru că mașinile sunt bine întreținute, ”de epocă”, cu care te-ai putea fotografia la evenimente retro, apoi peisajele superbe din stânga și dreapta drumului, dealurile molcoame nesfârșite, cultivate sau acoperite de păduri sau pășuni îmi zmulgeau exclamație după exclamație.
Eram șocat, puțin spus, dar cel mai șocant era să îmi descopăr propria ignoranță, aerul de superioritate cu care i-am privit pe bulgari, alintați deloc politically corect de marele nostru poet național care cu siguranță nu le-a vizitat țara.
Și tot așa, kilometru după kilometru până când am rămas cu gura cu adevărat căscată când am intrat in Velico Tarnovo! ”Seamănă cu Arahova” am exclamat cu încântare apoi le-am amintit copiilor că Arahova este un mic orășel grecesc care plutește deasupra unei mări de măslini, foarte aproape de Delphi.
Seamănă într-adevăr cu Arahova dar e mai spectaculos. Am parcat sub cetate, între două mănăstiri muzeu. Asta e într-adevăr diferit între România și Bulgaria. La ei comunismul a fost mult mai dur cu biserica, a închis o groază de biserici și mănăstiri și le-a transformat în muzee. Picturi bizantine extraordinare… ”Se slujește aici?” întreb în franceză, limbă înțeleasă de bulgarii în vărstă și aflu că doar la hramul mănăstirii.
Mai este o deosebire! Bisericile vechi bulgărești nu au turlă! În Imperiul Otoman le era înterzis să își facă, doar musulmanii puteau înălța minarete. Nu băteau nici clopote și acolo unde le băteau în general au început să le bată, nu din turlă ci de pe o schelă de 3-4 metri înălțime, după începutul secolului 19!
Dar noi nu știm chestiile astea și le propunem turcilor să-și facă la București cea mai mare moschee din Europa. În fine, să ne întoarcem la bulgari pentru că merită să vă povestesc că în toate restaurantele în care am intrat nu am luat țeapă: mâncarea excelentă, prețurile modice și, în cazul rar când am primit bon fiscal, scris tot în chiri
lice, nu era nimic trecut în plus.
La Velico Târnovo m-a impresionat strada meșteșugarilor. Omul din fotografia alăturată este argintar. Ne-a demosntrat cum se fac diverse lănțișoare sau alte decorațiuni din argint, care sunt diversele etape ale prelucrării metalului, uneltele pe care le folosește și cazurile în care le folosește.
Avea o cruce mare de argint, lucrată ca pentru altarul unei catedrale. ”6 luni am lucrat la ea pentru o expoziție la care am participat la Bruxelles. Nimeni nu o cumpără că e prea mare” se plânge el. Îi spun să o vândă bisericii. ”Biserica o vrea dar gratis” zice și râde trist. Atunci îi propun să o vândă la politicienii care ar putea să o doneze bisericii ca să li se ierte din păcate. ”Politicienii nu au frică de Dumnezeu” îmi zice de data asta cât se poate de serios. Se pare că nu va scăpa de crucea sa prea curând. Peste patru zile aveam să îl revăd într-un restaurant la capul unei mese de 10 persoane, probabil rude, sau prieteni sau meșteșugari ca el.
Din Velico Târnovo am plecat spre hanul în care ne rezervaserăm primele trei nopți. Din sat în sat am ieșit de pe drumul principal și aici am observat o altă chestie interesantă: bulgarii nu au drumuri neasfaltate de țară. Cum avem noi! Și trecerile de nivel pe calea ferată sunt state-of-the-art! Și mi-am mai dat seama că nu simți găurile de canal peste care teci! Măi să fie!
Am ajuns în Bozhentsi (se citește Bojenții), locul hanului nostru și mi-a căzut fața definitiv! Să nu mă înțelegeți greșit, am bătut Maramureșul de la un capăt la altul acum câteva nuni și au fost sate în care nu numai că nu am găsit o casă tradițională, dar unele sate nu mai au nici măcar o poartă tradițională!
Ei bine în Bozhentsi sunt 104 case cu totul, toate din secolul 19 sau chiar mai vechi! Toate tradiționale! Hanul nostru era și el tradițional, din lemn cu acoperișul din lespezi de piatră, cu flori, viță de vie și două pisici pe care proprietarul le alunga de lângă mesele de sub fostul șopron. Hanul în sine arăta de parcă eram în Muzeul Satului și camerele, în afară de baia modernă erau decorate în stil de secol 19, țărănesc, cu obiecte de secol 19!
”Satul ăsta nu ar trebui să existe!” am exclamat gândindu-mă la comunismul nostru. Oare cum a scăpat de furia comuniștilor bulgari? Aveam să aflu că l-au declarat muzeu în 1964, dar chiar și așa, oare cum mă-sa bulgarii nu l-au distrus înainte de 1964? Cum nimeni din sat nu s-a gândit să-și facă o casă ”modernă”? Cum ne-am făcut și noi case ”moderne”?
Mister! mai ales că nu a fost niciodată colectivizat și casele nu au fost niciodată naționalizate! Statul le-a preluat pentru a le salva doar pe cele care nu mai aveau moștenitori.
În 2017 în sat mai sunt doar 20 de locuitori permanenți. Unul din ei este britanic. Doar 6 clădiri, cea a britanicului inclusă, sunt locuite de proprietari! Restul de 98 de clădiri sunt case de vacanță sau pensiuni. De aceea prețul mediu al unei case în Bozhentsi este de 400 de mii de euro! ”Iulie, august, noiembrie, decembrie e plin! Îți scoți banii în 2-3 ani”, îmi spune proprietarul hanului privindu-mă șmecher.
La Bozhentsi ne-am simțit ca în sânul lui Avram și aproape am plâns când am plecat. Din Bulgaria am mai văzut Festivalul Trandafirilor de la Kazanlak (unde fiecare al doilea turist era fie japonez, fie chinez, fie corean fie vietnamez!), Mormantul Tracic de acolo, Plovdiv-ul unde nu vă recomand să intrați cu mașina în cartierul vechi al orașului, un muzeu al satului foarte interesant în Etar, fiecare casă fiind de fapt casa unui meșteșugar și în care îl puteai vedea pe meșteșugar la treabă!
În fotografie doamna, care face cimpoaie și alte instrumente de suflat inscripționează un cimpoi de jucărie. Au mai fost interesante casa olarului sau cea a brutarului, de unde am mancat un colac abia scos din cuptor deși eram plini, vâltorile funcționale sau morile de apă care chiar măcinau grâu!
Și am stat să mă gândesc la muzeele noastre ale satului, destul de moarte și lipsite de viață. Poate că mai vin din când în când meșteșugari să vândă produse, dar nu se compară cu un loc ”viu” unde meșteșugarul este angajat cu carte de muncă și lucrează efectiv de la 8 la 16 ținând în viață nu doar pasiunea turiștilor ci și meseria lui pe cale de dispariție!
Case și interioare de case am mai văzut și în Plovdiv și mi s-a părut o idee excelentă să dai posibilitatea turiștilor să vadă și altceva în afară de fațade exterioare. Bravo bulgari!
În Bulgaria m-au mai impresionat bisericile muzeu (și ele) din Arbanassi, cu picturi care poate le surclasează pe cele din Bucovina. Tot mici, prezentându-se cu două camere paralele, separate prin zid, cu două altare, una pentru bărbați și alta pentru femei, construite parcă pentru a fi geamii și nu biserici, scunde, fără clopotniță, ascunse în grădini cu flori și duzi.
În România m-am întors înjurând. Am făcut 3 ore de coadă la bulgari, probabil ca să ne învățăm minte și să nu ne mai întoarcem pentru că ei nici pet-uri nu știu să arunce pe marginile drumului și, poate noi, mai voinici și mai superiori, îi învățăm!
