Am plecat din București pe doi aprilie, 2002. Țin minte pentru că era ziua mea și nu primisem niciodată un cadou mai frumos decât biletul doar dus care mă scotea din mocirla morală ce devenise România. Era o zi însorită, aproape caldă, Năstase era în Palatul Victoria și Iliescu la Cotroceni. Saraba România!
După 14 ani, pe întâi aprilie, zi însorită și caldă, Cioloș în Palatul Victoria și Iohannis la Cotroceni, m-am întors înapoi! Biletul tot „doar dus”, am fost primul să ies pe ușa avionului, printre primii să îmi recuperz bagajele și printre primii să ajung la controlul pașapoartelor.
„Vă rugăm să mergeți la ghișeul alăturat, nouă ni s-a stricat calculatorul!” Am mulțumit și m-am pus la coadă, în spatele singurei persoane care aștepta viza de intrare. „Vă rugăm să mergeți la ghișeul alăturat, nouă ni s-a stricat calculatorul”, același ofițer le spune unui grup de doi bărbați și o femeie, toți îmbrăcați bine și trecuți de 50 de ani.
În spatele meu sunt deja câteva persoane, așa că cei trei, după o privire rapidă, decid să facă pasul lateral direct la ghișeul care se elibera, în fața mea!
„Doamnă, vă bagați în față, aici se stă la rând”, o taxez rapid pe femeia din grup, cea care băgase deja pașapoartele prin fantă. Nici nu mă bagă în seamă. „Am crezut că e liber”, se scuză unul din grupul care o însoțea, din vârful buzelor și zâmbind cu gura până la urechi…. Mă uit în spate, zece oameni pe puțin își așteaptă rândul, așa că mă gândesc că „liber” poate însemna lucruri complet diferite pentru noi.
„Nu vă supărați, a mers repede, oricum erați următorul la coadă”, îmi spune 007 cu ochi albaștri, atletic, blond, de după ghișeu. Nu îi mai spun că este vorba de un principiu, îi mulțumesc, îmi iau pașaportul și plec.
Experiențele ulterioare au fost toate pozitive. Zâmbete unde altă dată nu erau, străzi curate, mai mult de 24 de ore până să văd un maidanez – observat la Piața Romană, un câine cât o vulpe cu care mai împărțea și culoarea blănii, cu un cercel roz în ureche ce nu se asorta – un singur căcat de câine pe stradă, la televiziune, un trafic decent, șoferi care semnalizează, polițiști atenți în intersecție, gunoierii care se miră că le dau „bună seara”, multe vile renovate, multe construcții noi, și totuși…
Totuși e ceva ce nu se leagă. La prânz singura masă ocupată în restaurant, a noastră, seara, la fel! La covrigării nu e coadă, de fapt nu e nimeni, vitrinele pline, mușterii zero! Vineri seara centrul pare mort, sâmbătă la fel. Doar Muzeul Antipa la prânz a salvat din impresia de dezolare.
Am plecat dintr-un oraș vibrant, o mocirlă vibrantă! După 14 ani, unde sunt oamenii? La televizor? În sălile de jocuri care au împânzit Capitala? Poate în străinătate, ca mine până ieri.
România a pierdut 3 milioane și nici pentru puținii care au mai rămas nu are bani. Banii se ducîn șpăgi, în vile și mașini luxoase. Doi aprilie, am făcut 41 de ani, nu mai este cald a ieri, e răcoare. În spatele MacDonald-ului de la Romană trei oameni ai străzii se învelesc în pături și se culcă sub cerul liber. La etajul 6 nu îmi pot regla temperatura. Sunt 30 de grade, caloriferele fierbinți și stau cu geamurile deschise….
