„Am ținut pe Necuratu la sân!”

    Mătușa Mariusia spune că sunt două modalități de a avea slugă în casă un diavol. Prima presupune să se ia mai întâi un ou de la o găina neagră călcată de un cocoș negru. Se va cloci oul timp de patruzeci de zile, exact cum clocește găina. Când coaja oului crapă, în găoace se ivește „ceva”, o „făptură” care te poate face cel mai bogat om de pe pământ. A doua modalitate constă în clocirea unui ou părăsit (este vorba despre acele ouă inexplicabil de mici care apar câteodată în cuibar), ouat tot de o găină neagră, timp de  40 de zile, cu post, sub brațul stâng. După ce trec zilele respective, ar apărea un fel de spiriduș cu puteri diavolești care te slujește toată viața cu condiția ca după ce mori, sufletul tău să fie al lui. Prin satele risipite ale Obcinelor Bucovinei mai trăiesc și azi asemenea oameni care au făcut pact cu puterile nevăzute ale lumii de dincolo. În plin mileniu trei, realitatea magică a satelor românești e încă vie și activă. O împrejurare de excepție, care ar merita să fie înregistrată și cercetată de specialiști. Doar că fețele simandicoase ale cercetătorilor actuali, se feresc să atingă tărâmul magiei populare, pentru că e un loc pe care nu-l înțeleg, iar eventuala lui înțelegere presupune să nu mai stea la birou, utilizând cărți sau internetul pentru a-și formula teoriile. Nu! Magia presupune deplasarea pe teren, presupune răbdare, presupune să câștigi întâi inimile oamenilor care dețin astfel de secrete, abia apoi ai parte de dezvăluirile incredibile ale credințelor populare, ale descântecelor și ale ritualurilor vechi prin care poți cunoaște realitatea lumii de dincolo. Nimeni nu îți va vorbi despre puterile incredibile ale celeilalte lumi, despre cum te poți sluji de misterele ei, fără să-ți simtă respectul pentru ceea ce înseamnă taină. Cunoașterea populară este una a tainelor de care omul modern s-a îndepărtat, pentru că acesta a preferat mediocritatea în detrimentul spiritualității, artificialul în defavoarea naturalului, a preferat graba, în locul răbdării și uitarea, în locul aducerii aminte. Pe bătrâni i-a considerat inutili, iar pe copii, niște accidente. A făcut totul pentru a trăi într-o lume a aparențelor și a învățat să-și însușească aparențele ca pe adevăruri. Așa se face că nu mai controlăm nimic, nici măcar viețile noastre, darămite lumea spiritelor și pe acestea. Astăzi vom merge pe urmele cunoașterii tainice ale oamenilor munților, ale huțulilor, încercând să descifrăm misterul care învăluie acele făpturi diavolești care au ajutat mulți huțani să treacă în ochii semenilor lor drept niște gospodari strașnici, deși felul în care au pornit în viață nu lăsa loc de astfel de așteptări. Nimeni nu vă obligă să credeți cele descrise în acest articol, nimeni nu vă obligă să-l citiți, nimeni nu vă cere sa fiți de acord cu cele citite.

    Dacă vă este mai ușor, luați-o ca pe o simplă poveste, deși este mai mult decât atât

    Bătrâna care a acceptat să ne vorbească despre aceste lucruri nefirești trăiește. Lumea din sat o bănuiește că știe bine lucrarea celui cu coarne, dar ei îi pasă prea puțin. Știe cui să se destăinuie, iar cei care apelează la ea, cunosc că un blestem greu ca muntele Păușa se va abate asupra lor și familiei, dacă spun mai multe decât trebuie. Nu de puține ori în satul dintre Obcinele Feredeului au avut loc morți inexplicabile. Oameni zdraveni, în toată firea, azi erau și mâine gata! Majoritatea au fost rodul blestemului care s-a abătut pe capul celor care n-au știut a-și ține gura despre lucrurile care nu trebuie slobozite pentru oricine, sau care i-au luat în derâdere puterea după ce s-au folosit de ea ca să intre și ei în rândul lumii. Nu-i numai ea în sat care se ocupă „de astea”, doar că ea e mai la centru, iar familia ei a crescut în bogăție și faimă cum n-a mai crescut nimeni pe tot cuprinsul a patru comune. A acceptat greu să ne vorbească, dar știe că la popă n-are intrare și parcă ar vrea și ea să se „spovedească” înainte de a-și lăsa sufletul pe mâna celui fără nume. Îi pare cumva rău că i se termină viața asta. A fost bună. Ochii ei au văzut nevăzutul și cu mâna ei a legat și dezlegat soarta multor oameni. Sufletul îl are greu și negru ca o căruță cu păcate. În ochi nu mai are sclipire din tinerețe. Doar luciri pătimașe când vine vorba de avere. Asta a vrut. Să aibă avere. Și a avut, dar cu ce preț…

    Mătușa Mariusia ne povestește cum a început totul….

    S-a măritat de tânără. Avea 16 ani, iar Pavel 37. El a mai fost însurat, dar nevasta îi murise când a născut al doilea prunc. Copiii i-a dat socrilor să-i crească. Pentru ei erau o alinare, iar el nu-i mai suporta după ce-a murit nevastă-sa. Din cauza lor credea c-a murit. A stat singur vreo 7 ani, timp în care își lăsase barbă și plete, de se speria și Muma Pădurii dacă dădea cu ochii de el prin coclaurile pădurii. În vara când s-au luat, Mariusia a mers cu tată-său, unchi-său și nevestele lor să-i ajute la strâns fânul. Erau vecini, iar Pavel trebuia în toamnă să le ridice o șură, că era bun meșter în lemn. S-au dus să-i ajute la fân cu gândul că o să le mai scadă din preț pe când le va ridica construcția. Toată ziua a simțit cum o urmărea privirea aprigă a bărbatului. Nu i-a zis nimic. Numai o privea și se mușca de buze. Ochii îi ardeau ca flăcările iadului și apuca parcă mai cu vlagă de coada furcii după ce se sătura de privit. După ce au mâncat, a apucat ulciorul cu apă după ce a băut Mariusia, l-a dus la gură și i-a zâmbit. Atât! Seara, s-au trezit cu Pavel în pragul casei. Era proaspăt ras, îmbrăcat curat și spălat. Cumva nu mai părea la fel de bătrân. Mai că nu-l recunoșteai, atât era de schimbat. Ea i-a deschis. A vrut să vorbească taică-său. El era în grajd, mulgea vacile. Pavel s-a dus acolo și au vorbit până târziu. Pe la o bucată, a fost strigată să aducă sticla de țuică cu miere și pelin, sticla folosită numai în zilele de Duminică sau la sărbători mari. Fata a dus-o, iar Pavel a prins-o în glumă de mijloc și a pupat-o. Să intre în pământ de rușine, nu altceva… voia să arunce sticla și să fugă. Parcă o și pișcase de sânul stâng… Simțea că moare! Taică-său râdea și i-a spus să meargă în casă să se culce. Duminica următoare, după slujbă, s-a trezit în fața altarului cu cununa de mireasă pe cap și până a se dezmetici, deja era nevasta lui Pavel. N-a plâns. Îl știa de mică. Așa, bărbierit, era chiar frumos. Atâta doar că la întoarcere, în loc să meargă la mămică-sa, a mers la el. Era nevasta la casa ei de-acuma. Cum a intrat, a simțit mâna lui cum o cuprinde de după umeri și că o sărută pe frunte.

    „Fă în casă cum îți place ție. Eu mă duc până la stână. Ne vedem diseară!”

    Astea au fost primele cuvinte auzite în casa aceea. Până în seară, cu încă o soră și un frate mai mic, a făcut lună în casă, a mutat mobila, a pus pe foc țoalele vechi, și-a adus zestrea. În grajd, a adus o vacă, pe care o crescuse ea de mică și i-au mai dat ai ei încă doi purcei, că aveau de unde. Pavel a venit după ce a apus soarele. A venit cu urdă, caș și doi miei tăiați. Au chemat vecinii, au făcut focul și s-au petrecut așa până spre dimineață. N-a fost urât! Abia a doua seară a simțit puterea bărbatului și patimile sângelui său. N-a dat înapoi nici de la asta și după zâmbetul de pe chip, pare chiar să-i fi plăcut. Viață rea n-a dus cu Pavel. Era om cumpătat și în felul lui ținea la ea. Nu i-o spunea niciodată, dar nu exista zi în care să nu-i ceară părerea și nici n-o sfădea dacă o vedea obosită. Au petrecut împreună 5 ani, timp în care au avut două fetițe și un băiețel. A încercat să-i aducă la olaltă și pe ceilalți copii, din prima căsătorie, dar nu s-au putut înțelege cu ei. Pavel nu-i mai ura, dar nici nu simțea pentru ei cine știe ce dragoste. Atâta doar că îi ajuta pe foștii socri cu de-ale gurii sau cu unele munci, că să le fie mai ușor. Nu era om rău. Nici ea nu era în vremea aia rea. Era cumva împăcată cu omul ei și soarta sa. Altele de vârsta ei luaseră bărbați de-o seamă și tot o sfadă era în casă. La ei era liniște. Lasă, că nici Pavel nu era cine știe ce vorbăreț. Cam din an în Paște rostea câteva cuvinte, dar le zicea cu folos.

    În iarna aia a început necazul lor…

    Pavel s-a dus să aducă fân de pe deal. Aveau acolo câteva clăi, bine clădite din timpul verii, că să nu intre în ele apa. S-a dus singur. Ei i-a zis să rămâie acasă și să-i facă pe când a veni o tochitură cu mămăligă de cartofi, să le mănânce cu râșcovi murați. Avea el pofta asta. Mariusia a zis că face, doar nu era prima oară când mergea singur la treburi. Era și Paulina cam micuță și nu se îndura să o lase legată de pătuț. Când a plecat, a mângâiat-o pe față, a sărutat-o și i-a dat cu palma peste fund, semn clar că seara mai încercau să facă un Pavel mititel. Cum a ieși pe poarta casei cu sanciul, cum s-a pornit o vifornița ca de sfârșitul lumii. Nu se vedea la 2 metri în față. Bine că nu a luat-o cu el se gândea Mariusia și s-a dat să gătească cele bucate dorite de bărbat. Doar că el n-a mai ajuns să le mănânce. După mai bine de patru ceasuri, la poartă a apărut calul singur, plin de sânge cu sanciul sfărâmat. Repede a alergat la taică-său, au mai ieșit doi vecini și au plecat după Pavel. Era căzut sub un brad scos din rădăcini de viscol. Mai trăia, când au ajuns acolo, dar până să-l scoată, până să-l ducă, viața a ieșit din el și s-a dus pe cărări neștiute de munte. Vremea s-a făcut imediat bună. Asta a fost jertfa de care a avut nevoie ca să se îmbuneze: pe Pavel al ei. Odată cu omul, și-a îngropat și calul. Că a murit pe când ieșeau cu sicriul din casă. Iarna aia lupii i-au rărit oile și din 45 a rămas cu 15, o vacă a murit în timp ce făta, iar porcul cel mare l-a tăiat pentru praznice. Paguba era destul de însemnată, dar încă nu era rău.

    Ce folos că a dărâmat-o urâtul…

    Ea era femeie tânără, în putere, avea nevoie de bărbat. Și așa l-a luat după un an pe Mihalo. Fuseseră amândoi colegi la școală și vorbiră un pic până a se mărita Mariusia. Dar bărbatul ăsta nou, nu-i suporta copiii. Îi bătea de i se usca sufletul de mamă când vedea asta. A încercat cu vorba bună, a încercat cu vorba rea, până într-o seară când Mihalo i-a dat doi pumni de a leșinat. Din momentul ală și-a dus copii la părinții ei și ea s-a dat la băut. Bea și petrecea cu care bărbat apuca. Știa că-i curvă, dar nu-i păsa. Ceva se rupse în dânsa și nu-și mai revenea. Lumea din sat o huia și nu era nevasta care să n-o spurce. Nu-i păsa. Ce folos că de scârbă i-au murit părinții. Atunci a crezut că i-a luat sufletul foc. Simțea cum se înăbușă și cum crapă, iar în ochi îi jucau flăcările iadului. Frații nu i-au dat voie să participe la înmormântare, deși era trează, trezuță. I-au dat copii după poartă și i-au zis: „Crește-ții. Îs ai tăi!” Unde să-i crească?!? Avea casa de la Pavel, dar dacă n-o îngrijise, se păraginise și aia. A intrat totuși cu copii acolo, sfios, după mai bine de 4 ani, ca într-o biserică.

    poze-Bucovina-Romania-iarna-decembrie-2014-foto-Sorin-Onisor_cristi-raraitu.blogspot.ro

    Cum au deschis ușa, cum au început a plânge

    Au bocit câteva ore. După aia au rupt câteva scânduri  din gard, a trimis-o pe cea mică să ceară un foc din vecini, au aprins focul și s-au culcat nemâncați. Era tot iarna. De aia Mariusia urăște iarna. De-a doua zi s-a dat l-a treabă. Era totuși mamă înainte de toate. Ce folos că n-o ajuta nimeni. Singurii care i-au întins o mână de ajutor au fost foștii socri ai lui Pavel, acuma grozav de bătrâni și cu copiii pe care i-a avut în prima căsătorie. I-au adus lemne, i le-au crăpat, iar cei bătrâni i-au dat o vacă, o căruță cu fân, doi saci cu făină de păpușoi și 100 de kg de barabule. „De sufletul lui tata Pavel!”, au zis primii lui copii. „De sănătatea noastră!”, au zis foștii lui socri. Așa au ieși în primăvară. Dar capul în sat ea nu l-a mai putut scoate. Când avea nevoie de ceva, își trimitea copiii. Numai că lumea începea să-i vadă cu ochi răi și pe dânșii. La școală râdeau de ei, iar prin sat primeau și bătaie de la nevestele a căror bărbați petrecuse cu ea. Le era greu să meargă undeva, iar sufletele lor se ofileau pe zi ce trece. Au dus-o așa încă vreo doi ani, dar când Lena, copila cea mijlocie a fost siluită de Parfenie, pădurarul, n-a mai răbdat. A ieșit în sat, s-a dus la canton și a cerut socoteală. A ieșit nevasta lui cu un angajat, a bătut-o, a scuipat-o, le-a făcut curve și pe ea și pe fiicele ei. A mers la Miliție. Acolo, seful de post,  a zâmbit pe sub mustață și a întrebat-o „Da` ce-mi dai pentru trebușoara asta?!?” Ce-i să-i dea? Bani nu avea. Când a tras de șiretul de la rochie, a înțeles ce vrea. Trupul îl avea încă frumos. S-a dezbrăcat, s-a așezat goală pe masa din biroul lui și în timp ce nevasta lui făcea mămăliga în altă cameră, el a regulat-o acolo, fără niciun sunet, numai cu un rânjet pe față. „Rezolv în 3 zile!”, a zis când a terminat. N-a rezolvat nici în 3 luni timp în care ea s-a mai dezgolit de câteva ori pe masa din sediul miliției. Abia când i-a zis și el că „pe curve nu le-ajută nici Dumnezeu!” și-a pierdut speranța. Două zile a stat ca moartă. Nici mâncare, nici băutură nu i-a trebuit. Simțea că în pântecele ei crește un rod străin, un rod nedorit.

    Atunci și-a adus aminte de baba Parascheva

    Ea stătea la marginea unui cătun al satului și lumea se ferea de dânsa în timpul zilei. Avea o gospodărie uriașă și bani cum n-avea nimeni în sat. Cum îi făcea, doar ea știa. Cu toate astea, numai noapte îi treceau pragul casei cucoane „cinstite” ca să le scape de sufletele purtate în ele, să le dea în bobi, să le dezlege cununiile, de toate, bărbați săraci în căutarea norocului, sau gospodari căzuți în păcatul lăcomiei. Mariusia a mers ziua. Ziua în amiaza mare i-a trecut pragul casei și ia zis: „Mătușă, ajută-mă!”. Parascheva avea o privire care îngheța apa, ca să nu mai zicem de suflete. I-a zâmbit și a ajutat-o. N-a vrut să primească nimic. I-a zis numai: „Dacă vrei să scapi de toate necazurile, vino într-o săptămână să te învăț cum.” Mariusiei îi ajunsese cuțitul la ochi și voia să nu mai aibe probleme. Voia să fie respectată, să aibe bani, copiii ei să meargă la școală, dar știa că e ceva necurat la mijloc. Cu toate astea, s-a dus. Atunci bătrâna a scos dintr-un paneraș un ou mic, cum nu mai văzuse până atunci Mariusia. O găină neagră a apărut imediat de sub pat și a venit țintă către ele. „Îi dau oul să-ți facă un copil”, a zis Parascheva către găină și a hușuit-o. Ea  luat oul și l-a ținut sub brațul stâng 40 de zile, în care n-a mâncat nimic, doar a băut câte trei înghițituri de apă pe zi. Slăbise ceva de speriat. Era mai subțire ca o scândură de brad uscată. Atunci când coaja oului s-a crăpat și din ea a ieșit făptura aia mică, cu trup de copil și cornițe, a plâns de groază și bucurie. Soarta ei abia de-acuma începea….

    Încă din prima săptămână a prins satul a înțelege că acolo e lucru necurat.

    Prea prinsese deodată Mariusia vânt. Ca din nimic a durat un gard greu, din bârne uscate ca cântecul clopotului, cu o poartă cum nu se mai văzuse prin cele locuri, cum se făcea pe vremuri la boierii cei mari. Acoperișul casei l-a schimbat, cu șindrilă nouă, proaspăt rândeluită și dată cu dohot mai negru decât fundul Iadului. Ea nici nu mai știe…poate diavolul ei cu trup de copil chiar de-acolo adusese unsoarea. Nici nu i-a păsat! Copii ei aveau mâncare bună pe masă și grijile păreau că au dispărut ca într-o magie. Într-un fel chiar așa era. La început, Miriță, că așa l-a numit pe cel cu coarne care se afla în slujba ei, îi părea mai bun chiar decât Dumnezeu. Că aproape își pierduse lumina ochilor de cât s-a rugat la El, cu lacrimi mai fierbinți ca smoala topită, să o ajute. Dumnezeu, nimic. Niciodată nu i-a dat nici un semn. Și doar i-a spus și milițianul că „pe curve nu le-ajută nici Dumnezeu”. S-a convins că n-a mințit-o. Ăsta a fost singurul lucru cu care n-a mințit-o, în rest… Dar avea și el s-o pățească. Toți cei care au râs de ea și durerile ei, au pățit-o. Dovadă stau privirile celor din sat atunci când dau cu ochii de ea. Rareori o salută careva. Numai copiii și cei cărora le-a făcut bine. Mai sunt și cei cărora le-a făcut bine, dar nu recunosc. Ăia o salută doar dacă nu-i vede nimeni…

    Paltinu-foto-sorin-onisor

    Bătrâna, uscată ca o salcie uitată de vreme, se uită la mine cu ochi curioși. Zâmbește scurt și rău. „Ai inimă să auzi mai departe?!?” „Am mătușă, de ce să n-am. Că de aia am venit. Ca să povestim și să zic lumii mai departe povestea matali.” „Api așa să faci. Și să zici așa cum îți zic eu, ca lumea să știe cine a fost Mariusia, nu numai Dracu” …și râde cu hohote care se rostogolesc ca niște năluci întunecate spre pădurea din apropiere. De-acolo, o pasăre necunoscută își strigă singurătatea. Țipătul ei îi arde sufletul Mariusiei ca o flacără de lumânare. Duce mâna la piept și oftează „Om am fost și eu! Dar să știi de la mine băiete, că tot omu` are un pui de drac la suflet. Și tu ai. Depinde de tine numai dacă alegi să-l crești sau nu. Chiar dacă nu-l vezi, el șade acolo, cuibărit în sufletul și se hrănește cu zilele tale grele și tot crește dacă alea-s multe. Auzi cum țipă pasărea ceia? Face a urât. Că și mie mi-e urât și tot așa țipă și inima mea, numai că n-o aude niminea.” O cred. În gospodăria imensă, care îți ea ochii cât e de frumoasă, nimic nu pare viu. Odată intrat pe poarta ogrăzii, simți cum ești cercetat de niște ochi nevăzuți iar aerul îți pare mai greu. Curios lucru, dar în curtea respectivă, soarele nu încălzește. Este totuși vară, niciun nor pe cer și simți cum îngheți. O privesc pe mătușa Mariusia în tăcere. Nu știu ce să-i mai zic. Ea e tot cu mâna pe piept și privește spre pădure. E brăzdată de riduri ca scoarța de stejar. Dacă ai privi-o de departe, ai zice că e o cioată veche, lăsată de izbeliște să putrezească de-aiurea. Când o privești de aproape, realizezi că omul din fața ta este de pe altă lume și că misterele pe care le ține ferecate cu cheile firii, sunt grozave și mult pătrunzătoare întru cunoașterea lumilor atât de aici cât și de dincolo. Părul îl are încă negru. O singură șuviță e albă și îi cade năpraznic peste ochii umbriți de niște gene groase ca niște parâme capabile să strunească orice vas, oricât ar fi de mare și oricât de puternică ar fi furtuna prin care ar trece. Ochii poartă în ei lumina morților. Arde în ei o flacără, dar e neagră și nu oricine o poate vedea. Buzele cărnoase, încă sunt frumoase. Se simte încă în ele arsura păcatului și plăcerea ispitei. În rest e topită. Zici c-a perpelit-o cineva la foc mic.

    La lumina candelor de la biserică, oamenii zic că nici măcar n-are umbră

    Eu nu cred. Totuși, o văd că se ferește de soare. Tot de la lume știu că dacă stă în bătaia soarelui, pe lângă umbra ei, mai zărești și umbra unui copil mic cu două cornițe care se ține tot timpul de mâna ei stângă. Dar pe el, nu-l vezi. Adevăru-i că mâna stângă o ține tot timpul pe lângă corp. Nici când mi-a dat apă n-a mișcat-o. Când a văzut că nu îndrăznesc să o beau, a râs și mi-a zis să fiu liniștit, cu mine n-are nimic. Ne-am uitat o vreme unul la altul fără să zicem nimic. O simțeam nehotărâtă dacă să-mi mai spună sau nu. Ca să fie bine, am întrebat-o dacă are să-mi dea ceva să înghit. Dacă nu, plecam până la restaurantul din josul satului și mai povesteam zilele următoare dacă ar fi vrut. Eram sigur că o voi surprinde și că va scoate ceva de pus pe masă. Am simțit că n-am de ce mă teme. Așa a fost. A gătit mămăligă de cartofi, cu tochitură și râșcovi murați. Mâncarea preferată a bărbatului ei, a lui Pavel al ei. Mi s-a pus un nod în gât când am luat prima îmbucătură. Eram primul străin care a mâncat la ea în casă după aproape 60 de ani. Fără să vreau, m-am trezit cu lacrimi în ochi. Am continuat să povestim…

    Anul acela Miriță a prins puteri pe lângă casa ei

    A mai cumpărat 10 falcii de pământ, și-a construit un grajd pentru 20 de vaci, a luat vacile și a început să trăiască de-adevăratele. Nu se mai temea de nimic. Oamenilor le-a spus că a găsit o oală cu galbeni vechi, ascunsă de Pavel. Unii au crezut-o, alții mai puțin, dar ei nu-i păsa. Oricine îi vroia răul, pățea ceva. Miriță era mare meșter în chivernisirea și apărarea averii. A lui Hauca, când a încercat să-i fure vacile, a paralizat. L-a găsit dimineața în poarta grajdului. Nu mai putea vorbi, nu mai putea mișca, numai ochii lui spuneau prin ce grozăvii a trecut. Dar nimeni nu știa să-i asculte. N-a depus plângere împotriva lui. Știa că e condamnat pe viață. Așa a și murit după 3 luni. Când s-a dus Mariusia la priveghi și a întrat în casă, trupul lui a săltat o dată, a deschis ochii și a urlat cum urlă lupii la luna plină. După asta tăcere. Lumea a vorbit ani și ani de această întâmplare ciudată, dar abia atunci Mariusia și-a simțit puterea. Știa că nu-i bine-venită, dar nimeni n-a îndrăznit să-i ceară să plece. S-au purtat cu ea ca și cum ar fi fost regină.

    Odată, după întâmplarea asta, șeful de post a mai cercat la ea. Pe motiv că „cercetează cazul”. A venit într-un miez de noapte, amețit și cu chef de trup străin decât cel de-acasă. Mariusea l-a lăsat și de data asta să se simtă puternic. Seara următoare oricum trebuia să moară spânzurat de grinda din sala cea mare a Miliției, dar numai după ce și-a tăiat bărbăția și a mâncat-o. La trebușoara asta a vrut și Mariusia să fie prezentă. Să-l vadă cum se umilește. Că prea se credea stăpân peste comuna lor. Până și primarul se temea de dânsul. S-a dus pe seară la postul de miliție cu chip că-i întoarce vizita. Ștefan, că așa îl chema pe milițian, nici prin vis nu bănuia cel așteaptă. Și-a fugărit nevasta la somn, pe motiv că el are un caz grav. S-au dezbrăcat și când să se împreuneze cu ea, Miriță a ieșit din dânsa exact cum iese un copil când se naște. Milițianul a dat să urle de groază, dar micul diavol pe care îl crescuse la pieptul ei, nu i-a dat voie. L-a chinuit până spre ora trei în niște chinuri care nu se pot descrie minții omenești. Apoi, după ce i-a pus ștreangul la gât, l-a pus pe Miriță al ei s-o reguleze ca bărbații adevărați sub ochii milițianului. După ce s-au terminat, i-au tras scaunul de sub picioare și gata. De atunci, niciodată n-a mai cunoscut Mariusia trup de bărbat. N-a mai avut nevoie. Dar nici ea nu mai poate zice că de-atuncea se mai poate numi om. De-atunci s-a apucat de toate relele și blestemățiile. În inima ei nu mai exista altă dragoste decât cea pentru avere și putere.

    Copiii s-au îndepărtat de ea încetișor

    Acum stă cu feciorul într-o ogradă, dar e ca și cum ar fi singură. Cu nora nu se înțelege defel. Nu i-a zis niciodată nimic rău, dar nici de bine. O respectă de teamă și ea știe asta. Băitul a devenit gaterist. Unul dintre cei mai avuți din județul Suceava. Ce folos că mintea lui nu mai este zdravănă. Au avut, împreună cu noră-sa, un singur fecior. Lumina ochilor lor și mândria sufletului lor. Cuminte băiat! Până și Mariusia l-a îndrăgit. Nu mult. Atât cât poate o vrăjitoare să iubească pe cineva. El urma să stăpânească toată averea, toate bogățiile. Putea să trăiască două vieți fără să mai facă nimic. Ce folos că era un suflet mai slab de înger. S-a apucat de băut din cauza unei copchile, care s-a luat cu nimicarul satului. A încercat cât a putut să o întoarcă spre el. N-a reușit. La bunică-sa n-a apelat pentru că el voia să fie iubit de-adevăratelea. Între timp, de ciudă, chiar s-a însurat cu altă fată. O curvă care îi voia banii. Până la urmă s-a sinucis. A băut otravă. Din ziua aia, taică-su pare să fi plecat cu el, deși trupul îl mai are încă aici.

    Cu fetele nu mai vorbește de ani de zile. Cea mică, Paulina, a mers la mănăstire imediat ce a terminat facultatea. De atunci numai îi scrie de Paște și de Crăciun, rugând-o să-și întoarcă față către Dumnezeu. Ea nu poate. Oricât ar vrea, nu poate să facă asta. Unde era Dumnezeu ăsta când ea avea nevoie de ajutor. Unde e și acum când alții au nevoie de ajutor? Adică ea de ce poate lega și dezlega iar Dumnezeu nu?!?. E mulțumită totuși că o știe în siguranță. Anul ăsta îi va scrie și ea înapoi. Până acuma n-a făcut-o. S-a temut să nu-i tulbure și mai mult sufletul.

    Mariusia știe că urmează să moară anul acesta

    Vrea să-i spune fetei ei mai mici totul, așa cum a fost și cum este. Inclusiv întâlnirea asta cu mine are rostul ăsta. Poate va citi și ea ziarul. Poate o să vină pe-acasă… Vrea să se spovedească celor de-un sânge cu dânsa. Alții, crede ea, nu o vor judeca firesc. Știe și când va muri: în iarnă, cu 3 zile înainte de Crăciun. Ciudat sau nu, dar vrea postul ăsta să-l postească. Nu va chema niciun preot la dânsa în casă. Huțulii n-au nevoie de intermediari între ei și Cel de Sus. Știe că toată viața nu s-a înțeles cu El, dar acum parcă vrea să se împace. Nu vrea să-și ceară iertare, vrea doar să se împace cu Dumnezeu. De respectat, Îl respectă în legea ei. Pe lumea cealaltă nu vrea dușmani. Are destul de furcă cu Miriță al ei, pe care, chiar dacă îl cunoaște, știe că pe cealaltă lume n-are cum să-l stăpânească. De multe fapte îi pare rău, dar de altele chiar îi pare bine. Cel mai mare regret este că n-o să-l vadă pe Pavel al ei. El sigur e Sus, iar ea știe că va merge jos. Totuși, poate va trece pe la ea să întrebe ce face. Știe că de pe lumea asta, el a iubit-o cel mai mult…

    Am întrebat-o și de Lena… Deja mătușa Mariusia n-a mai vrut să vorbească. Se deschisese mult prea tare pentru un străin. Am aflat din sat că fata era internată într-un azil de nebuni. Lumea zice că a înnebunit de spaimă în timp ce asista la făcăturile mamei ei. Când să plec, bătrâna vrăjitoare din neamul huțulilor m-a întrebat cum de nu am vrut să-i vad diavolul, pe Miriță al ei. I-am răspuns simplu, că n-am avut curaj. A zâmbit și mi-a zis „A știut și el asta, de aia nici n-a prea stat prin prejmă. Vezi că între timp ți-a rezolvat de-o mașină.” Și uite cum, la poarta gospodăriei mătușei Mariusia, în vârf de munte, mă aștepta un taxi. Mi s-au înmuiat picioarele când am urcat în el, dar uitându-mă la șofer, mi-am dat seama că și el e nițel tulburat. Atât m-a întrebat „La Suceava șefu`?” „La Suceava!” și nu ne-am mai spus nimic tot drumul. Când am coborât am aflat că respectiva cursă a fost achitată, cu omagii, de domnul Miriță.

    05.4-10februarie