„Reviste, integrame, reviste integrame”, are în brațe un maldăr de maculatură deja tocită și trece din compartiment în compartiment strigând, neoprindu-se niciodată, cu un fâș de o culoare incertă, croit probabil în secolul trecut după soioasa patină a timpului.
Mai sunt zece minute până când trenul IR 1621 București – Timișoara pleacă de la linia patru, din București Nord. În fața mea, un tânăr cu părul dat cu mult prea mult gel, stă răsfirat disgrațios pe scaun, vorbește la telefon și nu se sinchisește că picioarele îmi intră în spațiul personal.
Un alt vânzător de reviste și de integrame, cu același succes, apoi un altul: e bine că insistă, poate revistele și integramele vor fi salvate și nu vor avea soarta ziarelor, însă, ținând cont de prezentabilitatea vânzătorilor, mă cam îndoiesc!
Un fluierat lung, dar pentru un alt tren și în compartiment intră un domn de 48-50 de ani, în tricou roșu, lanț de aur și vată în urechi. „Aveți locul 205?”, îl întreabă pe tânărul crăcănat, apoi se așează lângă el explicând că nu îi vrea locul ci să se asigure că locul 203, pe care se așezase, e al tânărului și nu al altui călător întârziat. Nici un răspuns, conversația telefonică a ajuns în punctul în care „cafeaua pentru mine nu are nici un efect”.
Trenul pleacă, de data asta fără nici un fluierat, așa că apare și vânzătorul mut care își lasă marfa ( doua pixuri, o lanternă, un breloc iconiță) pe scaunul de pe care tocmai m-am ridicat să mă uit pe geam.
„Sunt oameni care cumpără așa?” mă întreabă băiatul meu și nu îi răspund imediat, pentru că îl aud pe respectivul tolănit cum trebuie să se ducă să își caute locul. Nu avea bilet pe 203 sau compania nu i se potrivea așa că, încă la telefon, își poartă blugii rupți strategic, chiloții la vedere și tricoul mulat spre vagonul 5. În urmă domnul cu vată în urechi răsuflă ușurat și ia locul de la geam, iar eu înțeleg că aparenta ordine și curățenie, recent observate în București, se opresc înainte de Chitila. Pe geam se perindă câmpuri de pe care recolta de plastic ar susține nevoia energetică a Bucureștilor pentru decenii, dacă ar fi transformată în energie.
Lângă ele grădini aranjate cu pomi tunși și dați cu var, dovada vie a conviețuirii dintre om și animal, sau a omului, animal doar în spațiul public.
Aflu că domnul cu vată în urechi este inginer, că are un fiu de 21 de ani și din vorbă în vorbă ajungem la Ploiești, oraș anunțat de mirosul de gaz care răzbate de pe fereastra deschisă și de câmpurile semănate cu gunoaie de toate felurile și de toate culorile, din ce în ce mai mănoase cu cât de apropiem de gară. Între ele, un cal paște, o femeie, tănără de la depărtare, își plimbă câinii, și doi pensionari în slip, roșii de la soare, stau pe o pătură. Bucolic.
Urmează Sinaia, crucea de pe Caraiman, apoi Brașovul care e în urmă la semănatul gunoiului, și, în sfârșit satele și comunele înșirate spre Sibiu, care par că sunt atât se sărace încât nici măcar nu iși permit să cumpere mărfuri ambalate în plastic.
Munții sunt superbi, discutăm despre gravitatea furtului intelectual, copiii s-au plictisit și au ieșit pe hol, controloarea aflată în stadiul preliminar al obezității morbide intră fără să salute și întreabă dacă a mai urcat cineva, „Angela, nu bea toată apa, nu vreau să te duc la toaletă pentru că sigur e foarte murdar”, și mă uit în jur, pe ușă sunt amprente de grăsime antice și mă gândesc că o investigație ar putea identifica ușor miile și miile de oameni care și-au lăsat orele din viață în vagonul 4.
La Avrig ajungem cu zece minute de întârziere, la 15:10, după cinci ore și zece minute, călatorite cu o viteză medie de aproximativ 55km/h!
„Sănătate, numai bine”, și cobor pe peron unde sora mea mă așteaptă să îmi ia copiii. Eu am bilet dus-întors. La București îmi caut casă și până sâmbătă îi las la aer curat.
Soare. Mirosul zarzănilor de lângă stație se luptă cu mirosul de vechi și creuzot, zumzetul albinelor nu se luptă cu nimic. Aștept IR 1622, de la Timișoara pentru București, pentru că trebuie să ajung în capitală pe seară. Are 40 de minute întârziere, dar nu-i bai, CFR, în lentoarea sa, e singura companie europeană care te transportă înapoi în timp.
