De Dana Hering
Am ajuns in Bucuresti, cu avionul, in ziua aceea de vineri, 10 august cu nerabdarea omului care se intoarce acasa, printre ai lui. Aveam cu mine steagul Suediei, adus special pentru miting, mi-am lasat bagajul si fara prea multe pregatiri, am plecat devreme spre Piata Victoriei.
As vrea sa va povestesc despre bucuria cu care am mers in piata, eu si cei doi prieteni cu care am pornit, in pantaloni scurti si tricouri, cu steaguri, pancarte, emotie, veselie si cate-o sticla de apa in rucsac. Pe drum, in metrou, am inceput sa primim vesti si mesaje. Cei care erau acolo, ne spuneau ca se da cu gaze in piata. De ce? intrebam. Au adus garduri sa ne limiteze teritoriul. De ce? intrebam, doar se stia ca vom fi multi si vom umple piata. Am ajuns acolo inainte de ora cinci si primul lucru pe care l-am vazut a fost multimea de jandarmi echipati de lupta, indarjiti, de ce? nu eram prea multi si totusi in piata se simtea mirosul greu de gaze pe care atunci l-am cunoscut pentru prima oara. Ne-am asezat pe trepte langa girafa de la Antipa, pe scari, pe iarba, eram multi oameni, prieteni care se intalneau, recunosteau, imbratisau, discutau, scandau lozinci de pe pancarte, desfasurau steaguri, faceau poze. Erau si cei de la USR acolo cu tricourile lor #farapenali, la o masuta aglomerata de oameni cu buletine care se inghesuiau sa semneze.
Multi oameni in varsta, multi copii.
In mijlocul pietei era un grup mai mare care scanda, tobe, galagie, multe steaguri. Am recunoscut cateva steaguri si pancarte aduse de cei care venisera de la mii de kilometri, cateva steaguri ale Suediei m-au facut sa ma indrept spre cei care, la fel ca mine, veneau din nordul Europei. Si gaze.
Dupa primul moment de stupoare a urmat indignarea ”frate, de ce naiba dau cu gaze? Ca nu se intampla nimic aici”
Aly, unul dintre prietenii mei s-a dus in fata, la jandarmi, sa-i intrebe, ce dracu se intampla?
Jandarmul i-a raspuns ca cineva a aruncat cu un pet. “Esti nebun?” i-a strigat prietenul meu, “pentru un pet gol dati cu gaze in noi toti?” Jandarmii nu i-au raspuns, asa cum n-au raspuns nici celorlalti protestatari care puneau aceleasi intrebari, fara ca cineva sa inteleaga ce se intampla.
Si seara a continuat cu scandari, cantece, intalniri cu prietenii, declaratii citite la tribuna, oameni care se regaseau, care zambeau, care se scuzau daca se loveau de tine in multimea devenita din ce in ce mai numeroasa. Din sfert in sfert de ora, bubuia cate un nou val de gaze, intampinat cu un cor de huduieli si proteste, fiindca in continuare nimeni nu intelegea comportamentul agresiv al jandarmilor. Piata se umpluse de lume, era greu sa mai gasesti pe cineva, se lasa noaptea, aerul era incins de la caldura de peste zi, aprinsesem luminitele. La telefoane n-aveam semnal.
La un moment dat ne-am gasit loc undeva, nu departe de platforma pe care urcau protestatari cu declaratii pe care le citeau la megafon. Era acolo una bucata de gard ”uitata” de jandarmi. Am aflat apoi de ce, impotriva tuturor regulamentelor, le lasasera acolo. Bucatile de gard presarate printre oamenii care protestau ar fi putut fi aruncate spre jandarmi, folosite ca arme dar noi, niste fraieri, am agatat de ele pungi, ca sa strangem mai usor gunoiul, ambalajele si peturile. Gardul acela a fost punctul nostru de intalnire, intr-o piata atat de aglomerata incat n-am reusit sa-mi vad prieteni despre care am aflat a doua zi ca fusesera la zece metri de mine. Multimea devenise deja compacta si greu de strabatut, era cald, iar gazele se imprastiau cu regularitate, din ce in ce mai des, deasupra tuturor. Ambulantele erau pline de oameni care cereau ajutor, sufocati.
Invatasem tehnici, pe loc, aveam masti improvizate, eu aveam la gat o bandana, ultimul lucru pe care il luasem din casa de teama insolatiei. De fiecare data cand explodau grenadele cu gaze, ne lasam la pamant, sa nu le primim in plin, ne dadeam inapoi cativa pasi si cand ne recapatam rasuflarea, cu ochii in lacrimi si cu furie, ne intorceam la locurile noastre, strigand si mai puternic ”Nu plecam!”. Ca un val. Ca valul care se retrage o secunda apoi revine, mai involburat.
Era dupa zece seara, am vrut sa vad cu ochii mei ce se petrece in dreapta, langa guvern, in locul din care parea se lanseaza gazele si din care se auzeau cele mai multe zgomote de lupta. Am trecut cu greu printre oameni si am ajuns in fata, langa gardul pazit de jandarmi. Erau cateva dube, mai mult fum ca oriunde, ceva mai multa agitatie, dar din nou, n-am vazut nici o agresiune, nici o lupta, nici un semn ca s-ar da vreo batalie. M-am intors la ai mei, care ma cautau speriati, fiindca dupa ce pornisem se auzise o bubuitura grozava in directia aceea. Le-am spus ca nici acolo nu e nimic deosebit si ca n-are nici un sens, nici un sens ceea ce se intampla.
Urmaream ceasul, le-am spus prietenilor mei ca am o presimtire ca la ora unsprezece se va intampla ceva. N-a fost nici o avertizare, nici un semnal pe care sa-l vedem sau auzim. Vacarmul vuvuzelelor, al tobelor, al scandarilor era la apogeu. Fiul meu plecase de cateva minute si pe drum vazuse dube care descarcau jandarmi si strazile inchise de dispozitive. Mi-a trimis mesaj “pleaca de acolo!” dar in piata nu era semnal, am vazut ca primisem un mesaj dar nu-l puteam citi. Apoi la unsprezece si un minut au explodat in aer artificii, in primul moment n-am inteles ce se intampla, apoi norul de gaze eliberat s-a lasat peste noi toti in timp ce in fata noastra incepea sa se strige “tunuri! tunuri cu apa!”. Ne-am intors in directia opusa, respirand cu dificultate, plangand, inecandu-ne, sa plecam, sa iesim de acolo. A fost cea mai teribila senzatie, ochii usturau cumplit, mastile improvizate n-au mai ajutat la nimic, ne sufocam, tuseam, esofagul ardea de la gaze. Unul dintre prietenii nostri, inalt, era alb la fata ca varul, se tinea greu pe picioare, clatinandu-se. Daniela il ducea de mana. In jurul meu, oamenii se sprijineau unul de celalat, se ajutau sa treaca de obstacole, cei care nu vedeau eraú condusi de cei care stateau mai bine pe picioare. Se auzeau bubuituri fara contenire, strigate, lumea se retragea spre stradutele din jur, lasand piata jandarmilor.
Se declansase nebunia. Am avut prieteni care mi-au povestit cum jetul tunurilor de apa i-a pus pur si simplu, in genunchi. Unui prieten din Mälmö, un jandarm in trecere i-a golit tubul de gaze direct in fata, altul, jurnalist, a fost lovit, cu toate ca ridicase legitimatia de-asupra capului. Sunt sute, poate mii de fotografii si filmari care spun povestea unor intamplari de necrezut, derulate vara asta, intr-o tara europeana.
M-am intors sa vad daca ai mei sunt in regula si am aruncat o privire in spate, peste multimea de oameni. In marginea din dreapta a pietei era o platforma inalta, ridicata pentru carele de televiziune, unde intreaga seara filmasera operatorii. Unul dintre ei, cel din mijloc, apucase un steag mare si isi infasura capul cu drapelul tricolor. Am privit cu groaza cum norul de gaze dens si inecacios se indrepta direct spre ei. Niciunul nu a plecat de pe platforma.
Cand am iesit pe bulevard, in stanga era desfasurat un dispozitiv lung de jandarmi calare iar in dreapta, pe spatiul verde, intre copaci se afla un alt rand de jandarmi, tacuti, nemiscati, in asteptare, negri in uniforme si cu scuturile lucind. Cu ochii in lacrimi, cu revolta izbucnind prin toti porii, m-am dus direct la randul de jandarmi intepeniti in scuturile si castile lor, urland, cu pumnul ridicat, “criminalilor! vreti sa ne omorati pe toti! sa va fie rusine, nemernicilor! Rusine!” intr-un acces de furie si neputinta dar in acel moment nu-mi mai pasa de nimic, durerea umilintei era mai puternica decat orice. Daniela, prietena venita si ea de departe, pe care o cunoscusem in dupa-masa aceea, a fugit dupa mine si m-a tras din fata lor ”niste nenorociti, lasa-i”. La o distanta nu prea mare era un parculet, cu cateva banci si o masa de tenis pe care era intins un tanar cu ochii inchisi, ametit, respirand greu si cativa oameni in jurul lui care incercau sa-l ajute, desfacandu-i camasa, vorbindu-I in timp ce baiatul incerca sa-si revina.
N-am stat decat cateva minute, din spate am auzit cum dispozitivul de jandarmi se pune in miscare, aruncand din nou cu lacrimogene, desi eram departe de piata. Ne-au ajuns din urma alti prieteni, mai jos ne-am intalnit cu un alt grup de-ai nostri. Ne-am oprit sa ne tragem suflarea, sa ne limpezim si sa vedem in ce parte sa o luam. Nu eram mai mult de cincizeci de persoane in total, revoltati, tulburati, dispersati, cativa voiau sa se intoarca in piata sa protesteze. Noi imparteam apa si covrigi asezati pe o bordura. Cred ca n-am stat mai mult de un sfert de ora, jandarmii care inchisesera drumul ne priveau nemiscati, apoi s-au intors sa plece si o secunda am crezut ca s-a terminat. Ne-am ridicat si noi in picioare, apoi, dintr-o data am vazut trupa indreptandu-se in pas alergator spre noi. Era evident ca or sa ne atace.
Una dintre fete cunostea bine zona si ne-a condus pe o straduta care ne-a scos, in cele din urma, la sosea. Ca prin vis priveam cladirile pe langa care treceam si nu-mi venea sa cred ca suntem in Bucuresti, in anul de gratie 2018, raniti, alungati, urmariti, vanati, de catre cei platiti sa ne apere, pentru vina de a ne striga pasurile intr-o piata publica.
Mai tarziu, uitandu-ne la stiri, la filmari, ascultand declaratii pline de minciuni grave si manipulari, amintindu-ne ce s-a intamplat, am pus faptele cap la cap si ne-am dat seama cu oroare ca cei care au facut planul au incercat totul ca sa existe victime. Tot ce au putut, tot ce au stiut, tot ceea ce era in manualul lor de instigare si incitare la violenta. Sa fie grav, sa fie monstruos. Ne-au gazat ca sa ne pierdem mintile, ne-au provocat in fiecare minut, ore in sir, ne-au condus spre frustrare si disperare din motive pe care nu le –a inteles nimeni in acel moment. Au fortat evacuarea cu gaze care ne-au pus in genunchi pe toti, gonindu-ne cu tunuri de apa si inchizand iesirile in asa fel incat, daca am refuzat oferta lor profesionista de violenta, macar sa ajungem sa ne calcam in picioare .
Oameni buni, am trait acolo ceea ce nu credeam ca voi trai vreodata in viata asta. Cred cu tot sufletul ca nici un om dintre cei care au participat la protestul de pe 10 august nu mai e la fel ca inainte. Si de aceea cred ca 10 august e punctul in care a inceput cu adevarat decaderea lor si ridicarea noastra.
O mare de oameni a refuzat sa se predea instinctului de supravietuire, o mare de oameni amenintata si terorizata, si-a regasit umanitatea si solidaritatea in gesturi de grija fata de semenii lor. Nici un om n-a fost lasat in urma, nici un om nu a fost lasat sa zaca la pamant. Tineri si batrani, barbati si femei , fara sa se cunoasca, s-au sprijinit unul pe celalat si au iesit impreuna din infern. In acea seara, inecata in fum, durere si violenta, lumina umanitatii a fost cea mai puternica.
