Să ne uităm la presa japoneză, poate înțelegem ce nu a funcționat la a noastră!

    Cred că avem nevoie de o nouă paradigmă de dezvoltare! Să trecem de la suficienţă şi refuzul de a copia modele asiatice, la entuziasmul întâlnirii cu invenţii şi modele funcţionale pe care le putem implementa. Societatea, în ansamblul, ei este un mecanism (sistem). Noi oamenii suntem şi parte a acestui sistem dar şi actori independenţi care avem sfere pe care sistemul nu ni le poate cuprinde. Faptul că presa scrisă în România este pe moarte este un semnal că societatea noastră, maşina asta care ne ține angrenaţi în sfera publică, este bolnavă. Faptul că jurnalismul este pe moarte (as vrea o dezbatere mai largă pe aceasta temă în România) ne arată că societatea noastră este bolnavă.

    Mass media, ca loc al desfăşurării jurnalismului, este bolnavă! S-a liliputizat! De la ziare care vindeau un milion de exemplare zilnic, am ajuns la ziare care abia vând 10 mii! De la ziare cu peste 300 de oameni în redacții și în administrație, am ajuns la ziare cu 3 jurnaliști și o secretară! De la milioanele de telespectatori ai unei emisiuni am ajuns la televiziuni de top care sunt urmărite de 2-3 sute de mii de oameni! Ceilalți fie au migrat spre documentare, filme sau infotainment semi pornografic, fie nu se mai uită la TV deloc! Mă întreb cât putem oare să continuam aşa… Poate ar fi mai bine să ne recunoaştem eşecul şi să începem să ne îndreptăm spre alte modele!

    În Japonia fiecare familie cumpără 1,2 ziare! Cu alte cuvinte, la fiecare 5 familii sunt vândute 6 ziare! Aplicând aceasta realitate la România ar trebui să vindem zilnic 8,6 milioane de ziare. Dar cgiar dacă am considera ca am avea doar 5 milioane de gospodării, nu 7,1 cât au ieșit neoficial la ultimul recensământ, tot ar trebui să vindem zilnic 6 milioane de ziare!

    Dar noi “nu comparăm merele cu perele” şi ne minţim că “presa noastră s-a mutat în online”… Oare putem crede că această afirmaţie este corectă dacă vedem numărul de articole noi cu care “marile ziare” româneşti ne desfată zilnic? Faptul că pe nişte pagini de ziar online găseşti ştiri de săptămâna trecută la zece centimetri de scroll down nu înseamnă că presa a migrat în online. Faptul că în luna august sunt zile în care nu sunt zece ştiri noi pe siturile de ştiri, nu înseamnă ca presa a migrat în online.

    Bine, există, mi se spune, peste 3000 de publicații online și peste 10 mii de bloguri de ”ziariști”, dar oare ce public au toate aceste publicații însumate? Cele mai multe nu fac nici măcar 10 click-uri pe zi!

    Cred sincer că presa din România nu s-a mutat în online, ci, decimată, s-a ”refugiat” în acest mediu, unde, fiind pe cale de dispariţie, îşi prelungeşte agonia sperând că, fără să shimbe nimic, fără să se schimbe, fără să-şi recunoască greşelile şi să le îndrepte, publicul, măreţul public se va întoarce cu faţa la ea, o va ridica din ţărână şi îi va da cifrele de distribuţie pe atât de mult “meritate”.

    Să nu ne amăgim. Einstein spunea ca dacă faci acelaşi lucru aşteptînd rezultate diferite eşti prost. Aşa că, să recunoaştem, avem o mass media “proastă”! Pe care o vom compara acum cu o mass media ”deșteaptă”, mass media japoneză! În speranța că poate putem învăța ceva!

    Ca să înţelegem mai bine peisajul mass media japoneze trebuie să ne gândim la peisajul mass media pe care îl aveam înainte de 1989, pentru ca seamănă!

    În Japonia sunt 5 ziare mari centrale, 3 ziare mari regionale şi alte 63 de mari ziare judeţene şi locale. După Al Doilea Război Mondial, presa japoneză a fost împărţită, prin lege, în ziare centrale şi ”județene”, după principiul cunoscut şi nouă, de un ziar pe județ, însă există prefecturi unde ziarul local este ziarul regional şi există locuri în care sunt și ziare mai mici, la nivelul oraşelor. Toate aceste ziare sunt considerate de calitate, și sunt tipărire în general în alb-negru, mai ales prima pagina, cu excepţia fotografiilor color, mici şi decente.

    Pentru cifrele exacte: http://www.pressreference.com/Gu-Ku/Japan.html

    Există și în Japonia presă tabloidă, alcătuită din ziare de sport în format mare, cu titluri colorate şi groase, fotografii imense, fete frumoase, dar şi din reviste săptămînale. Acestea sunt într-un fel în afara reglementărilor legii presei, pentru ca este posibil să lansezi un nou titlu de presa tabloidă în Japonia, dar imposibil, subliniez imposibil, să înfiinţezi un nou cotidian central de calitate.

    Și asta nu este o chestiune de bani. Dar să ne uităm pe ultimele cifre de distribuţie ale presei japoneze, aici cele cinci mari cotidiane centrale:

                                                                 Ediţia de dimineaţă               Ediţia de seară

    Yomiuri Shimbun 9 100 000 2 950 000
    Asahi Shimbun 6 800 000 2 200 000
    Mainichi Shumbun 3 250 000 950 000
    Nippon Keizai Shimbun 2 450 000 1 400 000
    Sankei Shumbun 1 600 000 450 000

     

    Total: 31 150 000 exemplare/zi/în fiecare zi (legal sunt 10 zile peste an în care ziarele nu apar).

     

    Acesta reprezintă aproximativ jumătate din totalul ziarelor vândute în Japonia! Multe familii cumpără prin sistemul de abonament doar un ziar iar familiile din provincii optează adeseori pentru un ziar regional, prefectural sau local. Si tirajele ziarelor regionale sunt mari, 2 555 000 pentru Chunichi, 1 300 000 pentru Hokkaido Shimbun şi 845 000 pentru Nishi Nippon Shimbun. Cel mai mic ziar din Japonia (orăşenesc) este vândut zilnic în 14 000 de exemplare, mai mult decât cel mai bine vândut ziar calitativ din România cu 4 000 de exemplare!

    Cum ajungi jurnalist în Japonia

    În Japonia toate jurnalele organizează examene de angajare, publice, în fiecare an! La aceste examene se prezintă, de regula, studenţii din anul 3 de facultate (facultatea în Japonia este de 4 ani). Există probe scrise de cultură generală, de inteligenţă şi actualitate, de scriere. Examenul are trei părţi, ultima fiind de interviu. De regulă sunt mii de  candidaţi pentru câteva posturi. De regulă se acceptă candidaturi doar de la studenți venind de la anumite facultăți, cu scoruri standard de peste 70 (nu înseamnă nota 7 ci faptul că studenții fac parte din elita de 5% a Japoniei). În medie pentru fiecare jurnalist angajat sunt 149 de studenți din elita de 5% a țării care au picat la examen!

    Pagina pentru recrutare a Yomiuri Shimbun, pentru 2017 este asta:

    http://saiyou.yomiuri.co.jp/index.html

    O dată angajat într-un ziar pleci de jos şi ai responsabilități diferite, trecând prin mai multe funcţii. După o perioadă de școlarizare la locul de munca eşti promovat reporter pe lângă o instituţie publică unde vei petrece chiar și 20 de ore pe zi, timp de 2-3 ani. La fiecare 2-3 ani fiecare jurnalist primeşte un domeniu nou pe care îl preia ca în administrație de la predecesorul sau, cu un adevărat inventar de relaţii şi numere de telefon, toate informaţiile de background posibile şi imposibile. Predecesorul preia alte atribuții. La începutul carierei reporterii semnează rar ştirile. În unele ziare ştirile nu sunt semnate deloc. De la reporter informaţia ajunge la departamentul editorial unde este corectată, prelucrată şi verificată! Editorul verifică personal cu sursele lui corectitudinea și veridicitatea fiecărei știri!

    Trebuie să amintesc aici de kotodama. Pe scurt kotodama este puterea pe care ei cred că o are fiecare cuvânt. Un fel de spirit al cuvântului. De aceea japonezii tratează cuvintele cu respect pentru produce o informaţie nu numai exactă, dar şi fără greşeli! Exista şi riscul ca o informaţie falsă lansată din greşeală să fie luată în serios de cititori tocmai pentru că jurnaliştii sunt percepuţi a nu fi capabili de minciuna sau manipulare).

    Într-un târziu, după ani în care a schimbat post după post, reporterul ajunge editor sau corespondent de presă peste hotare, şef de birou regional şi cam atât. La jumătatea carierei unii sunt atent selectaţi pentru a accede în piramida administrativă a ziarului. O data trecut în administraţie jurnalistul încetează a mai fi jurnalist. Nu mai are voie să scrie şi nici să influenţeze politica editorială. Administraţia se ocupă doar de afaceri şi de prosperitatea ziarului.

    O alta mare diferenţă cu presa din România este lipsa articolelor de opinie! Există totuși un editorial în fiecare ziar, însă este nesemnat. Editorialul este opinia redacţiei într-o tema arzătoare, este scris de un senior, nu este tranşant, dar este un articol important, ascuns în paginile interioare (deşi uneori începe cu câteva paragrafe pe prima pagină, dar nu într-un loc bătător la ochi) şi este utilizat în licee şi facultăţi pentru testele de limbă pe care le dau studenţii.

    Au japonezii moguli de presă? 

    În sensul pe care îl înțelegem noi, nu! Ziarele japoneze sunt în general societăţi comerciale cu acţionariat închis. Din cele 101 ziare mari, 53 își țin acționariatul închis, acțiunile fiind dețiunute de angajați,, 23 au mai mult de jumătate de acțiuni în proprietatea angajaților, și restul de 25 au aproape jumătate de acțiuni deținute de angajați. În cazul în care acțiunile sunt deținute în afara societății nimeni nu are voie să dețină mai mult de 10% din total.

    Dividendele se investesc!

    Ziarele au asigurări medicale private şi pensii private. Acţiunile nu se pot înstrăina! Adică nu poate veni nici un mogul să cumpere ziarul pentru ca nu are cine să îl vândă. Legea antipreluare a fost făcută pentru a apăra ziarele de preluări abuzive așa că nimeni nu poate obliga jurnaliştii să scrie într-un anumit fel pentru că jurnaliştii slujesc în primul rând, publicul. Totuși s-a ajuns ca ziarele să nu poată fi supuse unui scrutin public, să nu se știe exact cât câștigă și pe ce cheltuiesc banii. Yomiuri, de exemplu, în adunarea anuală a acționarilor colectează la ieșire toate broșurile informative distribuite pentru ca nici o cifră să nu devină publică!

    Situația nu e deloc similară cu ceea ce s-a întâmplat în România după 1989 când apropiații publicațiilor au devenit proprietari ale acestora prin diverse artificii. Unii au reuşit să cumpere toate acţiunile devenind patroni. Acela a fost unul dintre momentele fundamentale în care jurnalismul și presa au suferit. Pentru că nimeni, ca persoana fizica, după părerea mea, nu ar avea voie sa controleze acţiunile unui ziar, pentru ca un ziar nu e nici bar si nici carmangerie, există un interes public în spatele ziarului mai mare decât interesul unor angajaţi deveniţi patroni sau al unor investitori, de a se pricopsi sau influenţa opinia publică, jonglând cu acţiunile ziarelor. De aceea ziarele japoneze centrale au o influenţă enormă asupra societăţii japoneze şi asupra culturii. Cele 5 ziare principale sunt şi acţionari importanţi în principalele canale de televiziune private, poziţii din care îşi exercită şi mai mult influenţa asupra societăţii.

    Jurnalistul japonez și publicul său

    El este un angajat, mai mult un fel de corporatist instruit să slujească publicul. O dată plecat de la un ziar prin demisie sau desfacerea contractului de munca, jurnalistul nu mai poate fi angajat decât în presa tabloidă. Mai rare sunt cazurile în care unui jurnalist rămas fără munca să i se deschidă calea spre o revista specializată în investigaţii. Există voci care spun că jurnaliştii japonezi nu sunt liberi dacă nu-și pot schimba serviciul uşor, că pentru ei sancțiunile sunt drastice, dar, dacă ne gândim că aceeaşi ştire apare aproape la fel în toate ziarele japoneze am putea înţelege că loialitatea faţă de jurnal este de fapt loialitatea faţă de public, de aceea şi sancţiunile pentru încălcarea statutului.

    Publicul este japonez este obișnuit cu calitatea. Deşi în mediul academic este criticat faptul că paginile interioare de societate sunt scrise într-un limbaj mai colocvial şi că există tot mai multe articole de sfaturi şi infotainment, presa japoneză este sobră şi decentă.

    În Japonia chiar și copiii au ziarele lor. Asahi Shougakusei Shimbun (Ziarul şcolarilor de la elementară, Asahi) apare în fiecare duminică şi se vinde în 110 000 exemplare. Yomiuri Kodomo Shinbun (Ziarul de copii Yomiuri) apare joia şi se vinde în 200 000 exemplare. Mai sunt Asahi pentru copiii de gimnaziu cu 50 de mii de exemplare, Yomiuri pentru liceeni, etc. Toate ziarele pentru copii şi tineret tratează teme de actualitate într-un limbaj simplu, explicând în amănunt tot ceea ce pentru adulţi este subînţeles (de exemplu la alegeri se explică funcționarea democratică a societății până în cele mai mici amănunte, de exemplu criteriile de vârstă, eligibilitate, etc ce nu își au loc în articole scrise pentru adulți).

     

    De fapt aceasta este o parte a reţetei succesului presei japoneze: scriu pentru un public extraordinar de divers. Oricine poate fi satifăcut cu un ziar japonez, de la intelectualii care citesc articole de politica scrise pedant, şi până la gospodina care mai decupează o reţetă a bucătăriei din Okinawa. Ultima pagina este dedicată programului TV! Japonia a devenit singurul loc din lume unde ziarele de calitate apar într-un tiraj mai mare decât ziarele tabloide pe care le bat cu 8 la 1 la numărul de exemplare vîndute!

    Ziarele japoneze sunt nu au îngenuncheat în fața tehnologiei, dar o exploatează! După război marile cotidiane aveau o flotilă de avioane pentru a distribui mai repede şi mai eficient presa în provincie. O data cu era internetului, tot ele, renunțând la avioane, au fragmentat procesul de tipărire! Trimit online ziarele în fiecare regiune, în mici tipografii automatizate şi, miracol, ziarul este tipărit în acelaşi timp cu cel tipărit în Tokyo. Nu mai depind nici de avioane şi nici de trenurile de noapte!

    În general ziarele de calitate au două ediţii principale, de dimineaţă şi de seară, dar se întîmplă frecvent ca ediţia de dimineaţă să fie tipărită în mai multe ediţii, uneori în 16 (!) ediţii! Numărul ediţiei se găseşte în caseta tehnica şi ultima ediţie poate fi mult diferită de prima. Acesta este şi motivul pentru care mulţi japonezi, după ce citesc ziarul dimineaţa, la cafea, îşi mai cumpără un altul, în drum spre muncă, de multe ori acelaşi, pentru ultimele ştiri!

    De la tipografie ziarele sunt distribuite prin firme de familie în toată Japonia, ajungand la uşa clienţilor undeva înainte de 6 dimineaţa. Yomiuri are, de exemplu, 7200 de distribuitori, firme asociate. Aceste firme distribuie doar Yomiuri sau Yomiuri și un ziar local! Există în aceleaşi zone alte firme care distribuie Asahi sau Mainichi. Concurenţa nu este doar între ziare ci şi între firmele de distribuţie, japonezii abonându-se în mare, doar la un singur ziar.

    Se naște întrebarea de ce se abonează japonezii? Firește, pentru a citi ziarul. În al doilea rând pentru a avea acces la reclamele locale. Asta pentru că societăţile de distribuţie a ziarelor sunt şi mini tipografii pentru reclamele firmelor din zona în care operează (au monopol pe distribuţia de pamflete în poştă) şi pe care le distribuie împreuna cu ziarul. Dacă nu le ai, cum poţi să ştii că se ieftineşte carnea, berea sau altceva într-un supermarket? Nu poţi, şi de aceea iei ziarul!

    Apoi sunt cadourile: o mulţime de firme care îşi fac publicitate în ziar sunt rugate să plătească publicitatea în natură, adică în produsele lor. Firmele de bere recurg la cupoane de bere, un fel de tichete de masa cu care îți iei de la supermarket 2-4-6 beri şi pe care le primeşti în schimbul semnării unui contract de abonament. “Eşti abonat la Asahi? Ce ţi-a dat Asahi? Noi îţi dăm lunar 10 beri şi 4 bilete de cinema” am auzit de multe ori la uşă şi și mai ciudat este că abonamentul poate fi câteodată mai mic decât contravaloarea serviciului auxiliar. Dar, înainte să faci un contract pentru un ziar, firma ţi-l oferă deseori gratuit chiar și o lună de zile!

    Uşile apartamentelor japoneze au un compartiment special pentru ziar! S-a ajuns deci la modificări arhitecturale care să facă loc presei tipărire!

    Dar, ca să ne întoarcem la abonamente, clienţii mai vechi primesc mai rar compensaţiile pe care le primesc clienţii noi. Luând ziarul în fiecare zi îl apreciezi și fără cupoane de bere, bilete la cinema sau detergent de rufe.

    Preţurile sunt în jurul sumei de 4000¥ pentru ambele ediţii (ziarul de dimineaţă şi ziarul de seara) şi 3000¥ pentru ediţia de dimineaţă. Spre comparaţie, abonamentul TV pentru postul NHK, televiziunea naţională finanţată 100% de public și fără reclame, este 1 300¥/lună. 1000¥ sunt 38 de lei! 134 de lei pe lună pentru ambele ediții! Munca part time pentru studenţi se plăteşte cu 880¥/h, de exemplu!

    Extra efortul și motivația lui

    O medalie de aur, un succes spaţial japonez, un premiu Nobel, sau se întîmplă ceva grav, cum ar fi un cutremur major: ziarele vor tipări o ediţie specială pe care o vor distribui gratuit în staţiile de tren, de metrou, de autobuz, în marile magazine universale şi în principalele intersecţii ale oraşelor. De ce? Pentru că pot! Au mii de jurnalişti! Au mii de angajaţi în administraţie! La Yomiuri, de exemplu,  40 de persoane se ocupă doar de colectarea opiniilor de la cititori! La acelasi Yomiuri sunt 30 de jurnalişti care fac pagina de politica externă. Ei lucrează cu alți 70 de jurnalişti corespondenţi permanenţi în diferite locuri din lume!

    Despre corespondenţii externi, la Roma de exemplu, au fiecare biroul lui (Mainichi, Yomiuri, Asahi, Kyodo) şi fiecare are doi-trei angajaţi (unul sau doi foşti jurnalişti locali care intermediază accesul la instituţii şi persoane şi o secretară). Toți locuiesc în alta parte, întotdeauna central. Doar pentru salariile corespondentului în Roma şi a personalului local şi a chiriilor, un ziar cheltuie chiar și 20 000 euro pe luna. La această sumă se adaugă abonamentul la agenţiile locale de presă! Să înmulțim pentru Yomiuri, de exemplu cu 70 (numărul de corespondenți externi ai ziarului)  pentru a vedea ce înseamnă efortul financiar de a avea corespondenţi în străinătate în 70 de locuri diferite, ce înseamnă pentru ei efortul de informare exactă.

    Toată acestă armată de jurnalişti şi editori şi seniori stabilesc ce ştiri intră şi ce ştiri nu intră, toţi în slujba publicului, toţi dezinteresaţi în numele lor, fără să-şi dorească faima ci doar faima ziarului, asta este forţa jurnalismului în Japonia.

    Subliniez, firește, jurnalismul japonez nu este perfect. Are o mulţime de probleme, cea mai vehiculată fiind kisha kurabu, adică adeziunea jurnaliştilor la Clubul de Presa, instituţie care uniformizează felul în care sunt raportate ştirile în Japonia. Altfel, în presă împăratul nu este criticat și instituțiile publice controlează foarte bine fluxurile de informații distribuite către ziare. Dar totuși ei fac presă insistând pe adevăr şi acurateţe, pe corectitudine şi imparţialitate, pe independenţa editorială, și preocuparea pentru societate și responsabilitate! (Oare în ce masura presa din România are aceste caracteristici?)

    Uitaţi de exemplu crezul ziarului Yomiuri:

    https://info.yomiuri.co.jp/english/stance.html

    Și Asahi şi Yomiuri, cele mai circulate ziare de calitate din univers, nu au fost de la inceput, “de calitate”. Japonia avea alte ziare mari, scrise în limbaj academic şi care se adresau în special intelectualilor. Asahi şi Yomiuri erau, înainte de război, koshimbun, adică ziare mici, tabloide, cu un public format din persoane mai puţin educate, din femei, tineri. De acolo au inceput. Şi noi trebuie să începem de undeva!

    Și ca să putem începe trebuie să ne uităm la alții, să-i copiem! Nu să comparăm mere cu pere, nu să reinventăm apa caldă, dar să vedem ce funcționează, de ce funcționează și să ne gândim la cum ar putea funcționa și la noi!

    Pentru conformitate:

    http://ameblo.jp/sinbunkoukoku/entry-10298437217.html

    https://ja.wikipedia.org/wiki/%E6%97%A5%E6%9C%AC%E3%81%AE%E6%96%B0%E8%81%9E

    ____________________________________________________________________