Piațarii italieni vs. piațarii români. Câteva lecții de civilizație

    Enzo, maestru piațar!

    ”Se miră proștii că importăm mere când avem și în România destule. Știți de ce importăm, boilor? Pentru că se cumpără, idioților. De ce se cumpără, cretinilor, deși avem și-n România? Nu contează. Se cumpără. Poate pentru că sunt mai bune la același preț sau mai mic. Mai curate, mai civilizat scoase la raft. Te simți respectat ca client chiar și atunci când plătești mai mult. Nu îți dă senzația de aprozar, de murdărie, de sictir, de neam prost care îți vinde ceva murdar, stricat și scump. De aia, retardaților. De aia nu suntem performanți, pentru că după 28 de ani de la comunism voi încă vă mirați și vreți economie dirijată. Cererea și oferta sau competiția vi-s ca sarea-n ochi” scrie un prieten pe facebook.

    Îi dau dreptate, gândindu-mă la Enzo! Enzo care a avut grijă de mine și de familia mea timp de trei ani cât a durat sejurul nostru roman! Enzo, vânzătorul sicilian care ajungea  zilnic cu trenul din Napoli la Roma, la ore la care lumea încă dormea, pentru a vinde legume în piață!

    ”O caserolă cu căpșuni, Enzo!” Și vânzătorul ia o caserolă pe care o vinde cu 2 sau 4 euro, în funcție de sezon, o răstoarnă pe hârtie curată și toate căpșunile care i se par moi sau neconforme le aruncă peste umăr. Una, două, trei… Apoi pune toate căpșunile bune în caserolă și, dintr-o alta adaugă un număr egal de căpsuni frumoase cu cele pe care le-a aruncat pe jos.

    ”Trei cepe aurii și două cepe roșii. Vreau și un kilogram de roșii daterino”. Și Enzo ia din sac cepele, strângându-le una câte una: nu vrea să vândă legume stricate! Cu roșiile face cum a făcut cu căpșunile.

    ”Ce gătești astăzi? Ce odori (plante aromatice) vrei? ”Pătrunjel, busuioc, trei tije de țelină, rozmarin”. Îmi dă de toate, sunt gratis de fiecare dată. Sunt gratis și când tot ce vreau de la el este un mănunchi de busuioc, unul de pătrunjel și țelina. Când merg cu copiii în piață le oferă câte un fruct la alegere. Vara, în vacanță, în fiecare zi merg cu copiii în piață, în fiecare zi le oferă. Chiar și când insist că nu se mai poate, că oricum le cumpăr. Două kilograme pe săptămână sunt, în felul acesta, gratuite.

    ”De la cine cumperi din piață?” Discuție cu un vecin… ”De la Enzo!” ”Pe bune? De ce nu treci la Michelle?” Cică Michelle are grijă mare de clienții lui. ”Luca e cel mai bun!” se bagă în vorbă portăreasa, apoi când, după căteva argumente mai apare cineva, avem să aflăm că doamna Lucia este de fapt locul unde trebuie să mergem toți.

    În piața de pe via Metauro, aproape de Piața Verdi, toți clienții și toți vânzătorii sunt mulțumiți. Respectul reciproc pe care și-l poartă, modul în care sunt fidelizați unul altuia este ceva inedit pentru cineva care vine din România. Enzo nu vine în piață lunea, așa că lunea cumpăr de la alte tarabe, vreau să văd dacă sunt tratat diferit. Aiurea. Sunt tratat de parcă sunt adevăratul custode al Coroanei, de fiecare dată. Oamenii mă întreabă de copii, dacă nu îi văd câteva zile, dacă am fost în vacanță, dacă vreau să merg în Basilicata sau în altă parte de unde sunt ei… Și în tot timpul ăsta eu sunt străinul, românul care în trei ani de zile nu a fost păcălit de nimeni, nicioadată.

    La București, duș rece. Văd căpșuni frumoase în piață și cer un kilogram. Când ajung acasă constat că nici măcar una din kilogramul respectiv nu era bună! Turnul de căpșuni stricate este căptușit în afară cu căpșuni frumoase, care să ia ochii. Învăț, și de la altă tarabă cer să le aleg eu. Vânzătorul este țâfnos, nu mă lasă. O altă vânzătoare acceptă, dar nu-i cade bine. Kilogramul de vinete este 5 lei și o vânătă de 300 de grame mă costă 3 lei după ce șade o fracțiune de secundă pe cântar…

    În România nu mai sunt străin, vorbim aceeași limbă, dar nu mă simt acasă! Nu pot să tratez comercianții cu respect pentru că nu primesc respect așa că îi bănuiesc de fiecare dată. Sunt atent și totuși, din trei morcovi unul are o gaură, din cinci cepe două sunt moi, etc. Și culmea știți care este? Nu e mai ieftin ca pe Via Metauro!

    Au trecut aproape trei decenii de când am scăpat de Ceaușescu, ne-am mai spălat, mergem în Mall și călătorim în străinătate, mâncăm sushi în centrul Bucureștilor, conducem mașini străine dar mentalitatea poporului e tot cea din 1989, toamna. Apoi auzim cum poporul se vaită că nu are autostrăzi, nu are spitale, nu are încredere în politicienii, nu are salarii decente, etc.

    De fapt poporul își merită soarta!

    Pentru că nu are ceea ce are piațarul italian: mândria de a fi cel mai bun sau printre cei mai buni în domeniul lui și nici onoare! Fără ele, cine să construiască această țară dacă nu cârpacii și hoții?

    Și lăsați-mă cu clasa politică nereprezentativă! Marea majoritate este oglindită perfect în politicieni, ieșiți pe stradă să vă convingeți! Și dacă nu v-a convins povestea lui Enzo, mergeți să cumpărați carne de la De Angelis sau de la Leonardo! Și poate înțelegeți ce erau ghildele, cine le constituiau și care a fost rolul lor în dezvoltarea civilizației iudeo-creștine! Cu ”oameni ai muncii” nu am ajuns prea departe și uite că nu ne mai putem urni din loc!

    http://mercatidiroma.com/mercati-d-abbigliamento/52-mercato-salario