E greșit să îți duci copilul la protest?
Depinde. O să vă povestesc cum am procedat eu cu cei doi copii din dotare, fără să am pretenția vreo clipă că abordarea mea a fost cea mai potrivită. Primul pas a fost să le transpun contextul într-o poveste pe înțelesul lor (6 ani și 11 ani), ceea ce fost dificil având în vedere diferența destul de mare de vârstă dintre ei și, de aici, gradul diferit de înțelegere a evenimentelor. Dar, zic eu, am bifat cu brio etapa aceasta. La final i-am întrebat dacă ar vrea să mă însoțească la protest. Răspunsul lor afirmativ era de așteptat. Sunt copii obișnuiți să învețe din experiențe și nu se dau înapoi de la a participa, împreună cu mine sau singuri, la diverse acțiuni. Așa că am mers toți trei la unul din mitingurile de dinaintea lansării OUG 13. Cred că era ultimul weekend înainte de publicarea ordonanței-vedetă. Întrebările care au curs șuvoaie pe drumul către protest, acolo și după, mi-au întărit teoria conform căreia informația extrasă din experiența trăită efectiv este singura pe care o asimilezi cu plăcere. Și încă ceva ce mi-a plăcut foarte tare: nu s-au lăsat luați de val, nu au strigat, nu s-au mainfestat nicicum, doar au observat și s-au amuzat. Îmi amintesc râsetele și hârjoneala lor și cum nu ne mai simțeam degetele de la mâini și de la picioare, dar și cum ne-am promis că data viitoare vom aduce cu noi un pet de 500 ml plin cu pietricele, pentru că ne-a plăcut cum suna cînd îl zgâlția un co-protestatar.
Diseară vor merge cu mine din nou. Pentru că așa vor.
Puștii de astăzi, cu vârste de peste 16 ani sunt blazați, plictisiți, blocați într-o inerție greu de înțeles.
Le găsesc drept scuze, parțial, nebunia de informații care gravitează în jurul lor si evolutia ametitoare a tehnicii cu care abia dacă mai ținem pasul. Lipsa lor de implicare este răspunsul la vremuri în care timpul se scurge altfel. Nici măcar nu cred că este vina lor că nu îi interesează decât 2-3 aplicații de pe telefon și preferă sa stea pe chat în timpul liber, trăgând dintr-o țigară (în cel mai fericit caz).
Iar o altă scuză ar putea fi lipsa de implicare activă a adulților în formarea lor. Unii părinți preferă să îi protejeze și să le asigure trăirile inocente cât mai mult timp, în ideea că „oricum viața este grea și văd ei mai încolo”… sau din lipsa timpului sau… aș găsi poate multe alte motive, dar prefer să mă opresc aici. Ar fi frumos să îi putem păstra inocenți. Dacă inocent n-ar fi egal cu ignorant astăzi.
Ce încerc eu să fac cu cei doi omuleți pe care îi am este mai mult decât datorie, mai mult decât educație, mai mult decat dorința de a-i avea aproape. Vreau să îi văd, peste ani, concret, adulți responsabili care merg la vot pentru că simt că au puterea să decidă și vor să o facă. Și mai vreau să mă asigur că nu se vor culca niciodată pe o ureche, în orice situație dificilă se vor afla, pentru că este mai comod așa.
Probabil că felul meu de a interacționa cu ei și de a le arăta lumea este departe de fi perfect sau măcar aproape de ce găsiți în cărți. Sigur nu este ușor. Dar simt că ei percep efortul meu și răspund prin a cere mai mult după fiecare episod de genul acesta, de „educație la fața locului”, cum îmi place să o numesc. Așa că….
Diseară vor merge cu mine din nou. Pentru că așa vor. Pentru că vor să știe mai mult.
