Nu totul este în alb și negru

0
27

Dacă te uiți la hartă, lumea pare organizată perfect. Există țări clar denumite și cu granițe clare. Și totuși, realitatea în teren este mult mai complicată. Peste tot în lume sunt regiuni aflate în diverse stadii de obținere și recunoaștere a independenței. Așa cum a arătat și o recentă controversă legată de locul Palestinei în aplicațiile de navigare ale Google și Apple, harta este departe de a fi o chestiune finalizată. 

Să luăm ca exemplu Kosovo, care și-a declarat independența în 2008, separându-se de Serbia în urma devastatorului război de la sfârșitul anilor 1990 și a dizolvării Iugoslaviei. La mai bine de 20 de ani de la război – și la peste 10 ani de la declarația de independență – statalitatea fostei provincii continuă să fie disputată. Recent, Dua Lipa, celebra cântăreață născută la Londra din părinți care au fugit din Kosovo în anii ’90, a stârnit controverse după ce a postat pe Twitter o hartă a „Albaniei Mari” ce includea Kosovo.

Separarea suveranității proprii de cea a altui stat este modul clasic prin care se nasc statele. Asta urmărește să facă și mișcarea de independență din Scoția. Tot așa Statele Unite și-au obținut independența în 1776, eliberându-se de „orice supunere datorată Coroanei Britanice”.

Anul trecut, pașnica insulă Bougainville a votat în favoarea separării de Papua Noua Guinee, deschizând ceea ce pare a fi un lung drum către independență.

Recunoașterea internațională, un pas crucial

Controlul asupra teritoriului și populației care s-au aflat până de curând sub o altă suveranitate este foarte important, dar pentru a funcționa ca toate celelalte state din lume este crucială recunoașterea internațională a noii suveranități.

Valoarea recunoașterii se reflectă și în modul în care aceste state se bucură de un statut în rândul unor organizații recunoscute, cum ar fi Națiunile Unite.

Sudanul de Sud, care și-a declarat independența în 2011, este considerat de mulți drept cel mai tânăr stat din lume, pentru că este cel mai recent stat acceptat la ONU. Alte declarații de independență care s-au înregistrat de atunci, cum ar fi cele ale regiunilor Donețk și Lugansk din estul Ucrainei (în 2014) sau a Cataloniei (în 2017), au fost ignorate pe plan internațional și deci acestea nu sunt considerate ca fiind noi state.

Nu totul este în alb și negru

Însă nu totul este foarte bine stabilit. De pildă, declarația de independență a Kosovo, din 2008, nu este recunoscută de aproape jumătate dintre membrii ONU (inclusiv România). Iar printre aceștia se numără doi membri care cântăresc „greu”: China și Rusia, membre ale Consiliului de Securitate al ONU, care se bucură de dreptul la veto. Ele se vor opune ca fostei provincii sârbe să i se acorde statutul de membru cu drepturi depline la ONU.

Și totuși, Kosovo este membru al Băncii Mondiale, al Fondului Monetar Internațional, al UEFA și FIFA. Și-a făcut debutul și la Jocurile Olimpice, la ediția de la Rio. Ani de zile – tocmai pentru a-și consolida „acreditările” ca stat – Kosovo a încercat să se alăture concursului de muzică Eurovision, însă a fost blocat de Serbia, care este deja membră a Uniunii Europene de Radio și Televiziune (EBU), organizatoarea evenimentului.

Kosovo nu este însă singurul stat al cărui statut pare să rămână în incertitudine. Palestina are doar statut de observator la ONU, deși este recunoscută de majoritatea membrilor și face parte din alte organizații internaționale precum Liga Arabă.

Nici Taiwanul nu are statut deplin recunoscut, în ciuda faptului că este una dintre economiile importante ale lumii.

Această lipsă de recunoaștere creează adesea probleme importante. De exemplu, pentru că Taiwanul nu este membru al Organizației Mondiale a Sănătății, nefiind recunoscut, nu a putut împărtăși cu celelalte state cunoștințe ce s-ar fi putut dovedi valoroase în stadiile inițiale ale pandemiei cu noul coronavirus.

Diplomația unui lobby negativ

Kosovo, pe de altă parte, s-a confruntat și cu un fenomen invers – unele state și-au retras recunoașterea inițială a independenței sale, urmare a eforturilor diplomatice ale Serbiei, care încă refuză să accepte că fosta sa provincie este un stat independent. Serbia a reușit până acum să facă un lobby eficient anti-Kosovo la UNESCO și Interpol.

Această tactică este folosită de alte câteva state care își văd subminată suveranitatea de mișcările separatiste. China s-a folosit de influența sa diplomatică pentru a convinge alte țări să nu mai recunoască Taiwanul.

Marocul a condiționat legăturile sale comerciale cu alte state de nerecunoașterea Republicii Arabe Sahrawi  din Sahara de Vest, pe care Marocul o consideră parte a teritoriului său.

Acest trend al nerecunoașterii unui stat arată că suveranitatea nu este o chestiune absolută și nici nu e bătută în cuie. Oamenii din locuri precum Palestina își controlează doar pe jumătate teritoriile. Alte locuri, precum Kosovo, sunt cu un picior în sistemul internațional și cu unul în afară.

Dar, în același timp, lupta pentru recunoașterea independenței – cum ar fi cea a Scoției sau din Bougainville – sau competițiile gen „cine obține mai multă recunoaștere”, cum sunt cele între Kosovo și Serbia sau Taiwan și China – arată că suveranitatea, un cuvânt care îi stârnește pe politicieni, continuă să fie un fel de premiu pentru care demersurile diplomatice continuă. Este ceea ce definește lumea statelor din prezent.

(sursa: The Conversation)