#metoopeople

Copyright Radu Velea
This picture is subject of copyright. All rights reserved to Radu Velea.
Scenariul clasic: Un tip bogat si influent, cu relatii solide la nivelul cel mai inalt in politica este acuzat de un numar impresionant de persoane de conduita abuziva.
Este suficient ca o voce articulata sa formuleze coerent o acuzatie pentru ca bulgarele sa se transforme intr-o avalansa (nimic nou pana acum).
A fost doar un abuz, o prostie sau coruptie? Prin extensie imediata mercantilismul, libertinajul si comportamentul usuratic sunt puse sub semnul intrebarii.
Dar de ce acum? De ce nu cu ani in urma? Poate pentru ca, pe undeva, s-a ajuns la saturatie cu ipocrizia si fariseismul! Pentru ca inclusiv si ceea ce pare corectabil ramane la fel. Dinamica dezordinii duce la dezorientare: nimic nu mai pare a fi batut in cuie. De la argumente strict personale gen schimbarea locului de munca sau divort si pana la probleme sociale sau politice tagul nuantat #metoox?x si-ar gasi mii de suporteri in fiecare clipa. Doar ca multi doar tac – deocamdata. Insa argumentul inconsistent al traditiei prinde un nou avant. Neexplicata suficient, protejarea diversitatii prin discriminare pozitiva aduce implicit refularea unor resentimente. Plastic vorbind, desi gustoasa si fundamental sanatoasa, o cina servita intr-un ritm prea alert poate cauza probleme grave si chiar refuzul total de a lua parte.
Scepticismul este formulat tot mai des in ceea ce priveste albirea unor comportamente sociale din ultima vreme. Impartirea valorilor doar in alb si negru – in care griul nu exista – deranjeaza. Europa de Est se autoizoleaza fiindca nu accepta unele nuante de gri a fi negru. Cine este calificat sa statuteze ca #A9A9A9 este alb? Nu cumva niste #181818? (w3 shades of gray). Marea problema este ca incercand sa se redefineasca unele principii se strecoara intre ele mizerii periculoase. Unde se termina sfera privata? Am dreptul sa imi fac gard sau zid la mine acasa – exact unde vreau eu? Am voie sa imi aleg chiriasii? Dar angajatii? Este problema mea cum se imbraca sau dezbraca cineva pe strada? Ma priveste ce face managerul cu secretara? Dar managerul cu studentul? Cum si-a facut cutare banii? Cum a ajuns acolo? Atunci cam ce am avea voie sa ne intereseze? Teoretic, oamenii s-au saturat de „bine” si incep sa isi puna probleme. Nu cred, mai repede cred ca nu mai stiu ceea ce este „binele”. Si in primul rand fiindca este vorba de un concept relativ si care se raporteaza constant la o scara ierarhica. Fara stabilitate si predicitbilitate nu poate fi vorba de „bine”. De la secesiuni si nationalisme pana la dramele mici ale unor persoane neajutorate vedem efectele non-reactiei civice a unei mase de indolenti cu abdomenul umfalat de surogaturi si mintea infierbantata de false teme. Dincolo de autoindusa siguranta de pe canapeaua de acasa ostilitatea mediului exterior arde neuroni, si modeleaza fara mila dand valente hidoase unei fericiri ipotetice. Criza de referinte genereaza dezorientarea. Patronul da o paine angajatilor sau angajatii il fac pe el bogat, puternic, respectat? Statul ne tine pe noi sau noi il tinem pe el? In pofida educatiei noastre de baza aflam ca cel ce fura de fapt este altceva decat hot. Aflam ca daca furi putin nu e chiar asa o problema. Iar daca se recupereaza prejudiciu (doar cel dovedit) privarea de libertate nu mai are sens. Redefinirea abuzului este marea miza pentru toti cei care odata ce s-au ajunsi vor sa se si curete de tinichele. Ciocoii zilelor noastre aduc cu ei comportamentele abuzive. Capitalismul caracterizat de goana dupa bani si eliberat de protectia individului este paradisul infractional specific statelor slabe in care cei mari prospera si cei mici pierd constant. Clasicul „ce tie nu-ti place – altuia nu-i face” este insuficient in absenta unei constiinte clare care defineste independent si chiar atemporal ceea ce in acest moment „iti place”. Mai mult, negarea plenara a tuturor regulilor de conduita si reducerea discursului la libertatea individuala de a decide ce face atat timp cat nu deranjeaza pe altii pare a fi intr-un punct critic. Libertatea de a accepta un compromis devine in cu totul alte conditii vazuta ca un abuz petrecut in conditii defavorabile. Stresul zilnic, lipsa banilor, lipsa unor solutii, lipsa unui cadru clar vs. libertatea totala a unui potentat de a decide destinul unei persoane dezorientate este veriga slaba a democratiei liberale. Este foarte clar ca definirea liniei rosii este o chestiune de educatie si bun simt. La egalitate de sanse decizia unei alegeri este influentata de chimia intre cele doua parti – facand abstractie de alte tentatii si intentii. Coruptia de toate felurile murdareste regulile jocului si face succesul sa isi piarda din stralucire. Mai mult, poate fi un remember constant al compromisului initial. How many #suchofpeople se simt undeva vizati? A veni cu acuze la adresa unor persoane dupa ani de zile este fara indoiala pozitiv insa din pacate a lasat loc altor abuzuri in aceasta perioada. Nu se poate cladi un sistem curat fara a porni de la baza. Curatenia trebuie facuta de fiecare in ograda lui – nu sus de tot unde nici nu visam ce se intampla. In era telefoanelor inteligente abuzul nu are voie sa ramana nesemnalat (daca nu chiar reclamat). Teama de a fi inregistrat este razbunarea omului mic in fata monstrilor. Si aceasta arma psihologica este la indemana fiecaruia. Desi in continuare chestiunea incalcarii sferei private poate fi invocata, in mod sigur si un semn de intrebare agatat pe costumul managerial poate avea consecinte dezastroase.
Din fericire oricat de dumnezei s-ar crede, „domnii” respectivi si-ar dori si aura de onorabilitate. Iar daca ei totusi nu – dumnezeii lor: sigur.