Delațiunea ca formă de patriotism

Este clar ca partidul unic – prin coruptie – a rezistat si s-a adaptat la tranzitie. A pierdut sau mai bine zis a vrut sa piarda unitatea de monolit din jurul conducatorului si a dat mana libera falangelor sa plece si sa revina in partid sau, la nevoie, sa creeze aliante (dupa cum dicteaza momentul).

In momentele de pericol insa diferentele minore se uita si unitatea se reface pentru a salva gasca in ansamblu. Mai nou, clasa politica s-a procopsit si cu cativa tocilari veniti de la niste scoli mai renumite care pe langa ca nu vor sa copieze la extemporalele politice mai au si nerusinarea sa parasca la urechea populatiei cand ii vad pe colegii smecheri cum isi impart la o tigara, palmate, fituicile copiate la Xerox.

Privind prin prisma coeziunii nationale, partea proasta e ca informatii care tine de bunul mers al unor chestiuni, apar subit in public sau prin dosare. Acest obicei deplorabil de a da din casa, de a spala rufele in public face deservicii imense clasei politice, decredibilizeaza institutiile politice si pune sub semnul intrebarii insasi statul de drept.

Decidentul se simte cumva vanat si se confrunta cu o mare jena care ii taie elanul de munca in acest moment. Neutralizarea turnatoriilor se face cu costuri mari pe toate fronturile: decredibilizarea turnatorilor, desfiintarea instantelor de control, deturnarea atentiei publicului. Teama cea mare este generalizarea procesului care ar putea sa loveasca la baza natiunii atat de tolerante cu cei care ii conduc. Din pacate, limitele de organizare ale societatii par sa nu permita crearea unei alternative viabile la partidul unic. Reteta lui Iliescu de cointeresare si fidelizarea a mii de persoane in vederea castigarii unor alegeri si perpetuarea puterii politice a fost castigatoare. Politicul singur nu este generator de bani. Banii vin din amestecului politicului in administratie si anihilarea justitiei. Societatea are o singura solutie: sa ramana vigilenta pentru a-i proteja de tentatii pe cei mai sensibili. Si cum frica pazeste bostanaria, unica varianta este monitorizarea atenta si incruscisata a potentatiilor (de toate felurile, de la orase si sate).

Daca pe vremea lui “to’asu” exista teama “incondeiatului la partid” in momentul de fata denuntul la DNA pare a fi teama organica a noii nomenclaturi. Mecanismul de autoaparare al oricarui grup infractional se bazeaza pe forta de anihilarea a tradatorilor si a martorilor. Nu inteleg de ce politicienii vor sa ne pazeasca sa devenim niste reclamagii. Atata timp cat in urma unei reclamatii se rezolva o incalacare a legilor unde este problema?

A-ti pune linistea in joc pentru a impiedeca niste raufacatori sa comita o ilegalitate este un act de curaj. Plecat din educatie si morala. De ce daca statul recupereaza niste bani in urma unui denunt nu isi permite sa recompenseze imediat un astfel de erou? Acesti eroi salveaza tara de la saracie, aduc bani la buget pentru pensii, investitii si contructii de puscarii. Ba mai mult prin instituirea recompensarii procentuale vor avea finantare paparazzi, agentiile de detectivi si avocatii.

Comportamentul tuturor se va schimba. Increderea in onestitatea decidentului se va intari. E nevoie doar de curajul de a stimula civismul. In final toata lumea va fi multumita, partidul unic (in toate formele lui ) va avea in sfarsit oamenii care vor sa se ocupe exclusiv de treburile tarii… impreuna cu tocilarii.

PS. Francezii au definit primii termenul de „courage civil“: initiativa proprie de autoapararea a intereselor generale (a nemilitarilor). Nemtii se refera des la „Zivilcourage“ ca si atitudine de implicare in apararea valorilor umane din convingere si cu asumarea de riscuri. Englezii au un termen mai apropiat de spiritul nostru: „moral courage“. Wikipedia in limba romana inca nu atinge acest subiect.