Cuvintele sunt de prisos…

    Cuvintele sunt de prisos atunci când iubești. Dragostea nu are nevoie de vorbe. Micile gesturi vor crea povestea în care voi doi sunteți personajele principale. Nu cuvintele. Ele pot răni, pentru că mai și mint. În schimb o strângere de mână este mereu sinceră. La fel și sărutul pe frunte. Ele nu te mint. Îți spun numai adevărul.

    Cuvintele sunt de prisos atunci când suferi. Sunt suficiente lacrimile ca să îți curețe sufletul. Nu ai nevoie de vorbe. Ți-ar fi mai de folos o îmbrățișare sau zâmbetul cuiva drag. Cuvintele pot adânci durerea, pentru că au puterea de a se transforma în șarpe și te amăgesc de mii de ori, umplându-te de venin, ucigându-te încet, încet, încet ca într-o îmbrățișare fără sfârșit.

    Cuvintele sunt de prisos atunci când mori. Ce rost mai au ele pentru tine? Ar trebui să se așeze alături de tine, în groapă, să treceți împreună dincolo. Dar nu! Ele rămân pe buzele prietenilor, a familiei, a cunoscuților. Nu te lasă să mori liniștit. Vor să te scoată din groapă, să te alături lor. Cuvintele nu înțeleg că nu mai ai nevoie de ele. Poate doar dacă s-ar uni în rugăciune…

    Cuvintele sunt de prisos atunci când visezi. Îți tulbură visul ca o turmă de oi care a văzut lupul. Creează multă dezordine și fac o gălăgie infernală, în loc de liniște deplină. Așa visul dispare și tu odată cu el. Pentru că vorbele din capul tău te aduc cu picioarele pe pământ, ori rostul tău este să te îndrepți cât mai sus. Așa-s cuvintele: niște greutăți. Un plumb. Un balast care face parte din noi.

    Cuvintele sunt de prisos atunci când urăști. Ele nu fac decât să adâncească ura. Se îngrămădesc în gura ta ca un roi de albine fugărit de ploaie. Nu le mai poți păzi și ies după olaltă, fără să țină cont de nimic. Numai să iasă din tine. Și tot ca albine, îl înțeapă pe cel din fața ta până la moarte. Veninul lor, îndepărtează de tine pe oricine. Inclusiv iubirea fuge să se ascundă de ele. Sunt teribil de periculoase.

    Cuvintele sunt de prisos atunci când muncești. Știu, vei zice că trece vremea mai repede. Așa e! Tocmai de aia nu se vede nimic după tine. Cuvintele nu sunt prietene bune cu munca. Doar dacă munca ta presupune să scrii. Atunci cuvintele sunt cuminți. Ascultă de tine ca de o învățătoare. Se așează cuminți, la locul lor și așteaptă să le vină rândul. Ridică mâna când vor să spună ceva. Rareori sunt obraznice. Se obrăznicesc doar dacă sunt alintate.

    Cuvintele sunt de prisos atunci când minți. Ce folos de pe urma lor dacă le rostești fără rost? Rostul lor stă numai în adevăr. În afara lui, sunt lipsite de viață. Le omori ori de câte ori le folosești în minciună. Când faci asta, ele încetează să mai lucreze în folosul tău. Te lasă baltă și te trezești în niște încurcături de neimaginat. Doamne cât ai vrea atunci să te servească! Dar nu. În acele momente se leapădă de tine ca de Satana…