Evreul, prietenul meu: Ce avem de învățat, ca popor, de la evrei!

În România citești sau auzi destul de frecvent fraze antisemite, de multe ori retorice, oamenii folosindu-le pentru a te obliga să-i aprobi, fie și prin tăcere. ”Bancherii de pe Wall Street”, ”Rothschild”, ”Soros ”păpușarul” evreu care controlează ONG-urile”, ”Ana Pauker”, ”Valter Roman”, ”Silviu Brucan”, exemplele de ”evrei răi” care au făcut și au dres și din cauza cărora o ducem așa greu sunt în repertoriul tuturor antisemiților de ocazie, naționaliști în căutare de țapi ispășitori pentru rahatul colectiv în care trăim și, în care, parcă, mai abitir ne afundăm, pe măsură ce ne zbatem, românește, să ieșim.

Pe zidurile de facebook ale noii stângi revoluționare, pepiniera de torționari ai României dacă vreodată am trece prin experiența Venezuelei, de renunțare benevolă la capitalismul democratic, citești jelanie după jelanie, Palestina în sus, Palestina în jos, Gaza ca un lagăr de concentrare, etc. Cei mai decenți dintre ei încearcă prin artificii de gândire care nu au legătură cu logica aristoteliană, să îți spună că ei nu sunt antisemiți ci doar antisioniști, de parcă nu ar fi același lucru. Peste ocean media de stânga pune pe aceeași pagină poveștile oamenilor uciși cu un cuțit în propria lor casă și poveștile palestinienilor uciși in confruntările care au urmat pe Muntele Templului vrând să le facă parcă egale.

Aceiași oameni se felicită apoi că partidul lor favorit a încheiat un contract de consultanță cu o firmă israeliană, condiția necesară și suficientă să câștige alegerile. De ce? Pentru că evreii sunt deștepți și vor veni cu o strategie care va bate toate celelalte strategii ale concurenților sfătuiți de consilieri români… Schizofrenie în stare pură, ieșită din raportarea lor la un Israel de care le este frică, dar pe care îl respectă pentru inteligența evreilor.

Extremiștii de dreapta, și ei, îi plâng pe Hitler și pe Antonescu, îl idealizează pe Codreanu, dar mai puțin articulat decât la stânga, pentru că oamenii care setează agenda și opinia publică de dreapta, ca prof. Paul Dragoș Aligică sau Costin Andrieș de la ILD, sunt în mod clar prieteni ai Israelului. Și, în mod clar, îi irită pe criticatacii care nu obosesc să îi atace, deși gândirea de dreapta, în România, este o gândire de nișă. Pe facebook sunt populari ceilalți, prietenii dlui Ernu. Și ei iubitori de Antonescu, via Ceaușescu și Vadim. La TV, publicul fidelizat pe un discurs ideologic este publicul antenist, deci oameni la care nu au cum să ajungă articolele intelectualilor de dreapta.

Ei sunt masa de hardlineri pentru care baubaul evreiesc este real, esența concentrată a maselor care au rămas din comunism cu vaga noțiune că, dacă evreii tot sunt vinovați, au făcut ei ceva, poate au înjurat, deci nu o să-și lase eroul Antonescu neapărat doar de dragul oamenilor politically corect care le spun că antisionismul nu este antisemitism.

În fine. Ideea este că mi-e foarte greu să mai înțeleg viața din România cu toate referirile ei malițioase la acest popor care ar fi vinovat de toate relele pământului, după ce am locuit 15 ani în străinătate, în medii în care foarte rar cineva blama evreii pentru problemele lumii contemporane. Bine măcar că ne mai îmbulzim ca popor la pelerinaje în Țara Sfântă și nu escaladăm retorica asta înăbușită într-o ură militantă de genul celei pe care evreii o primesc în țările Europei de Vest din partea comunităților musulmane și a progresiștilor din jurul acestor comunități.

Am vizitat Israelul prin 98, dacă țin bine minte, și m-am întors cu amintiri frumoase dar și cu senzația aia de ură tangibilă pe care palestinienii o nutreau pentru evrei, ură uneori reflectată în comportamentul israelienilor față de cei care le contestă dreptul la existență. Cu ura asta tangibilă m-am întâlnit apoi în Egipt, în anul 2000, unde ca jurnalist am ascultat din partea mai multor oameni cu care m-am întâlnit mesaje explicite antisemite, mai grotești decât ceea ce îndrugă românii. Apoi, tot în 2000, în India, unde studiam la JNU, a venit ambasadorul lui Sadam la o întâlnire cu studenții și a spus ceva de genul ”deportăm toți evreii din Palestina”, Inshallah, ultimul să stingă lumina. Nu s-a putut dialoga cu el, cum nu se putea dialoga nici cu Vadim. Făcea spume la gură. Mi s-a părut penibil.

”În Viflaimul jidovesc s-a născut Domnul Ceresc”… Primele contacte cu evreii le-am avut virtual, prin intermediul religiei și a colindelor de Crăciun. Copil, mergeam joia la biserică unde popa Lupu ne povestea Vechiul Testament. Noul nu prea avea trecere la copii, rar povestea din el. Biblia am citit-o din scoarță în scoarță pe a 8-a și nu am rămas nici cu sentimente de invidie, ”oare de ce sunt ei cei aleși?”, pe motiv că Dumnezeu știe mai bine de ce i-a ales, și nici cu resentimente pentru că l-au răstignit pe Isus, pentru că jertfa acestui evreu, Joshua, L-a transformat în Cristos, Salvatorul nostru al tuturor.

Mai erau telejurnalele de pe vremea lui Ceaușescu, pupăturile cu Arafat, încercările diplomației noastre de a pacifica Orientul Mijlociu și de a-i da teroristului Arafat statul pe care și-l dorea, însă nu îmi amintesc ca aceste telejurnale să fi fost tranșant antisemite deși pro arabe parcă erau, pentru că erau cosntruite pe principiul ”doi se bat, al treilea câștigă”, ori al treilea, cel care trebuia să ia roadele, era Ceaușescu.

Abia cu Revoluția a ajuns în casa noastră antisemitismul, cu revista Romania Mare pe care o cumpăra tata și din care, la gura sobei, în serile de iarnă, ne citea pasajele cele mai interesante. Așa am aflat că Petre Roman era evreu, că Răzvan Teodorescu era evreu, că Brucan era evreu și așa mai departe. Și toți evreii ăștia, pe care trebuia să îi urâm, culmea, erau inteligenți, educați, cosmopoliți. Ceva nu se lega și nu am devenit antisemit, dar am rămas cu întrebarea fără răspuns ”Oare de ce insistă unii că trebuie să-i urâm pe evrei?”

Nu am putut răspunde pentru că în afară de personajele biblice și de intelighentsia care se perinda la televizor încă nu văzusem evreu în carne și oase. Abia când i-am cunoscut am aflat răspunsul.

Pe Daniel l-am întâlnit în Japonia. Stăteam în același cămin cu studenți din zeci de țări cu care vorbeam, râdeam, schimbam informații. Daniel, aflând că sunt din România m-a invitat să mâncăm împreună. Gătește el, mi-a spus. Și ne-am întâlnit la bucătărie unde Daniel pregătise poate cea mai bună mămăliguță cu brânză și smântână pe care am mâncat-o vreodată.

Străbunicii lui fuseseră din Cernăuți. Doar doi frați din cei 10 copii pe care i-au avut au supraviețuit Holocaustului și unul, bunicul lui Daniel, a emigrat în Israel la începutul anilor 50. Am discutat de multe lucruri dar țin minte că din toți studenții cu care m-am întâlnit Daniel a fost singurul care se interesa de succesul celorlalți și era singurul care îi încuraja pe ceilalți să facă performanță. Nu vorbea despre ce făcea el decât întrebat deși era o modă să îți prezinți domeniul de studiu și strategiile, planurile de viitor. El prefera să îi întrebe pe ceilalți de domeniile lor, de strategiile lor și, ca un profesor, dădea sfaturi de parcă era în interesul lui ca toată lumea să facă performanță.

Drumurile ni s-au despărțit după câteva luni când s-a stransferat la altă universitate. Și, la 8 ani de atunci, când aproape că nu-mi mai aminteam deloc de el, mi-a făcut o surpriză. Publicasem o carte, ”The Pigs’ Slaughter” și am pus două rânduri pe facebook rugandu-mi prietenii să recenzeze cartea pe amazon.com. Și Daniel a fost singurul meu prieten care a cumpărat și a recenzat cartea. Restul recenziilor le-am primit de la necunoscuți, așa că am început să întreb ”de ce este Daniel altfel?”

Și am început să învăț despre evrei. Am aflat că în Talmud există un efect de domino care începe de la fraza Kol yisrael arevim zeh bazeh, care înseamnă că toți iudeii sunt responsabili unul pentru altul. Dacă la început înțelesul era legat doar de păcat, ”când aproapele păcătuiește sau este pe cale să păcătuiască, ajută-l!” treptat s-a trecut la înțelesul că orice iudeu este responsabil ca aproapele lui să aibă cele necesare unei vieți decente, este responsabil să întindă o mână. Cu haine, cu mâncare, cu un acoperiș deasupra capului. Este responsabilitatea evreilor să contribuie la succesul semenilor lor. Daniel a extrapolat și m-a ajutat, fără să fiu evreu, dar, ajutându-mă, m-a făcut să văd falsitatea antisemitului ”Evreii au grijă doar de ei”. Și Dennis Prager a observat asta și a reformulat-o genial în ”Doar evreii au grijă de ei” pentru că sunt singurul grup etnic/religios care se comportă ca o familie și care este interesat în succesul tuturor membrilor din grup.

Evreii fac o mulțime de lucruri trăznite, care îi face evrei, dar cele mai trăznite lucruri sunt cele legate de Sabat. Fără Sabat nu ar mai fi evrei! În Sâmbăta lor sfântă, la fel ca la creștini duminica, evreii nu au voie să spele. Problema noastră, o să vedeți, e că majoritatea evreilor respectă această interdicție. Nu au voie să facă focul sau să stingă focul, să taie lemne, etc. Și pe toate le respectă. Extrapolate. Evreii nu pot sâmbăta nici măcar să cheme liftul! Nu au voie să care nimic în buzunare, să plătească ceva, orice, să stingă sau să aprindă un bec, sau să apese pe orice fel de buton. Sâmbăta evreii nu călătoresc, nu o să îi vezi în mașini, trenuri, avioane. Și nu o să îi vezi singuri! Pentru că nu pot mânca singuri. De Sabat, vinerea seara, sâmbăta dimineața și sâmbăta după amiaza, evreii nu își pot lua singuri mâncarea din oala păstrată la cald sau din frigider. Trebuie să ia pentru alții și să aștepte ca alții să ia pentru ei. Cei care călătoresc se cazează vinerea în apropiere de o sinagogă sau în casa altor evrei, de multe ori prietenul prietenului prietenului unei cunoștințe. Și merg la sinagogă unde mănâncă și se bucură de Sabat împreună. Legând relații care îi vor duce la succes.

Succesul la ei este foate important. Succes, dar nu cu orice preț. Am aflat că evreii pun semnul egal între copiatul la examene și furtul de bani. Geneivat da’at, adică decepția este cauzată de faptul că pe baza notelor bune, furate, te poți angaja, deci primi bani, ori toți banii primiți astfel sunt din furt. Așa că evreii învață pe bune. ”Fii cel mai bun și poate că vei primi o slujbă măruntă”, îi auzi spunând și în general, la școală, sunt cei mai buni.

În America până prin anii 60 evreii nu aveau acces la universitățile de prestigiu, învățau în colegii, unde erau cei mai buni, dar, când nu au mai fost discriminați au ajuns iute în vârf. Și s-au ajutat între ei. Chiar și evreii care ajungeau în America fără un ban în buzunar își puteau trimite copiii la școală și universitate pe banii donați de ceilalți evrei. Așa s-a ajuns ca aproape jumatate din evreii din Statele Unite să câștige mai mult de 100 de mii de dolari anual, față de doar de un sfert din populația generală care are aceeași performanță. Așa s-a ajuns ca evreii să fie proporțional cei mai mulți miliardari în America, pentru că au beneficiat de ajutorul celorlalți.

Îmi veți spune că și musulmanii și creștinii se ajută între ei. Ultimii, creștinește. Dar haideți să vă întrebați cum îi ajutați voi pe prietenii voștri ca să vedeți că evrei oferă o felie mai mare din turta lor, aproapelui în nevoie, decât oferiți voi.

Evreiește, când un prieten s-a intors din Germania și și-a deschis un mic atelier de pielărie, mi-am comandat instant, o geacă nouă de piele, deși nu aveam nevoie, ca să îi dau de lucru, să îl ajut să treacă pe plus sau, evreiește am ajutat câțiva prieteni să se angajeze pe posturi bine plătite, de unde să își întrețină familiile. Și am fi o nație mai frumoasă, într-o țară mai bună dacă toți am face asta. Dar nu facem. Ajutorul către aproape în România se limitează la darul de nuntă și la bătăile pe spate. Fiecare trage pentru el. În rest, indiferență și multe bețe în roate. Și promisiuni! Suntem neegalați la promisiuni, sau la a da compătimitor din cap, fără nici o muscă pe căciulă, când cineva se plânge că nimeni nu îl ajută.

Ferească Dumnezeu să începi un proiect care ar avea succes doar în urma unui sprijin colectiv. Proiectul ajunge la coșul de gunoi. Nu funcționează nu pentru că e bun ci pentru că nimeni nu te ajută. Parcă ajutându-te să ai succes devin vinovați de succesul tau. Cât timp capra ta e moartă nu sunt obligați nici ei să își ia capră. Și nici să te invidieze că ai reușit pe ”barba lor”.

Acesta este din păcate răspunsul la întrebarea ”Oare de ce insistă unii că trebuie să-i urâm pe evrei?” Antisemitismul pornește din invidie. Invidia de a-i vedea ajungând la succes fără să înțelegi de ce. Și nu poți înțelege dacă tu nu îi ajuți pe alții să aibă succes, dacă nu te-a interesat niciodată educația copilului vecinilor și nu ai plătit pentru ea când ai văzut că vecinii nu își permit, dacă nu începi să lucrezi pentru alții ca și cum ai lucra pentru propria familie.

Așa cum am întrebat și eu în fața generozității si altruismului lui Daniel, de ce el e altfel și am găsit răspunsul pe care poate îl căutați și voi, întrebați-vă ce îi face pe evrei evrei? Nu este ura, nici invidia, nici inerția care îi face pe români să fie pasivi. Este iubirea față de aproape, capacitatea de a învăța, de a ajuta, de a fi om și de a fi corect. Gândul că bunăstarea nu trebuie nici să înceapă nici să se sfârșească cu familia ta!

E poate un paradox dar uite așa descoperim că cei mai buni creștini sunt de fapt evreii! Decât să îi urâm mai bine învățăm să avem grijă de noi, de la ei!

Disclaimer

Autorul acestui articol în urma testelor genetice efectuate este 7% evreu.

PS. Fiți oameni și fiți buni! Și scrieți pe OZM, acest proiect nu se poate dezvolta fără sprijinul vostru!

 

1 COMENTARIU

Comments are closed.