Clisee sibiene:
1. N-am fost si noi destepti dupa Revolutie sa fi pus mana pe o casa de sas (ce ieftine erau). 2. Cui ati dat casa? A luat-o unu cu care m-am mai ajutat. N–am vrut sa o dau oricui.
Cine isi aminteste marasmul economic si lipsa de perspectiva din primii ani de dupa revolutie, poate sa isi inchipuie tentatia imensa de a parasi tara. Germania se reunise si se confrunta cu valul de etnici germani din ex-blocul de est iar est-germanii sufereau socul demontarii socialismului: societatea germana se trezea brusc din visul reunificarii.
In acest context presiunea psihologica ii facea pe toti cei care puteau parasi Romania cu destinatia Germania sa se grabeasca, sa nu se mai uite pentru moment inapoi, sa o ia de la capat pana nu e prea tarziu. Vindeau tot ce se putea vinde, cat mai repede, faceau un chef, isi pupau prietenii, se urcau in masini, claxonau minute in sir (cu lacrimi in ochi) sa ii auda toata strada si plecau (…).
In urma lor ramaneau masini, unelte, echipamente (imi amintesc ce ieftine erau schiurile)… si case, gradini, terenuri (goale sau – nu rar – in care mai incerca sa traiasca cat o mai fi.. o oma/bunicuta trista).
Daca erai hotarat sa nu pleci din tara, daca lucrai de exemplu intr-o scoala unde erau elevi germani care urmau sa plece, daca o parte din familia ta era deja in Germania, daca erai cunoscator al pasilor tehnici necesari pentru emigrare – sigur erai informat cu tot ce se intampla. Si sigur aveai zeci de oportunitati de achizitii. Ce grija aveau parintii unui copil bun la invatatura care pleca in Germania? In primul rand sa faca fata la scoala in Germania. Ce mai puteau face pentru copil pana la momentu zero? Evident – ii dadeau meditatii in germana. Si daca vedeau ca meditatorul e un om calm, onest, poate il si ruga sa ii corecteze un CV, o recomandare, tot ce considera ca poate sa ajute mai tarziu. Si poate il intrebau daca nu stie pe cineva sa cumpere casa lui/a bunicii/ matusii etc (sa nu uitam ca atunci cererea era minima si probabil ca agentiile imobiliare erau in stare incipienta – daca).
Nici starea casei nu era cea mai buna. In momentul in care proprietarul se hotara sa plece deja nu se mai gandea sa investeaca in reparatii/renovari (avea cu totul alte prioritati). Oportunitatile erau peste tot. Insa mult mai putin atractive pe termen scurt. Daca in familie erau niste bani disponibili, in conditiile inflatiei galopante de atunci, cred ca cea mai cea buna „mutare“ era sa bagi banii in ceva “stabil”. Probabil greu era doar primul pas.
In contextual unui inceput de acest gen cred ca pe credit putea sa continue ciclul de achizitii pana la zeci de case. Intradevar sansa sa cumperi ceva care va fi candva revendicat era probabil riscul pe care nu il constientizai foarte bine – mergea totul pe incredere.
Eu personal nu cred ca m-as fi oprit la …zic un numar… de exemplu 6 case…de ce nu 60? Nu am citit niciunde aceast scenariu, insa asa se facea atunci. Stiu cum erau anii aia la noi in Sibiu.
Voi folosi acest link de pe O, Ziarul Meu sa le explic pur si simplu unora care imi rad in nas: “el striga hotii” dar el cum de a facut 6 case din meditatii. Ei uitati: poate chiar in acest mod! Probabil nici asa nu vor intelege. Daca aveam un link publicat de poligon, binom, pentagon sau hexagon nu as mai fi facut efortul… Ma bucur ca nu am gasit – ar fi fost considerate o intoxicare.
