– Doamne, ce liniște era înainte de telefoanele astea, ieri m-au înebunit!
– Da, și cât m-am luptat să îmi pun primul telefon. Cu intervenții! Cu intervenții îți spun, mi-am pus cu 629 prin centrală, dădeai telefon la centrală și ziceai cu cine vrei să vorbești, așa era.
– Nepotul meu din Germania și-a luat unul de 20 de milioane, sunt și deștepte, doamnă, intră cu ele pe internet, da mie, mie nu-mi trebuie, nici măcar nu știu să umblu cu ele.
– Așa e, nu mai putem învăța, suntem prea bătrâne, dar nici măcar nu vreau să învăț, că mie mi-au plăcut lucrurile simple. Mai bine citesc sau fac sudoku. Sudoku ăsta, dacă te prinde, nu-l mai lași. Da trebuie să începi cu ălea simple, eu fac și la nivel expert, da acasă când e liniște și sunt singură. Acum în tren fac de avansați. Știți, pe mine m-a învățat nepoata mea din Canada să fac Sudoku. E la un spital de geriatrie. E ca un spital normal, da vin acolo numa bătrâni și le dă sudoku să le păstreze mintea limpede.
– Așa e, noi la vremea noastră mâncam orice, nu ca acum, cu dietele astea. Nu țineam nici un regim. Ne luam multe de la cantina partidului, da aveam și muma la țară care ținea vaci, oi, porci, oricând aveam lapte, ouă, cașcaval.
– Și eu luam de la țară. Dar și de la București. Să vedeți cum se cunoaște lumea pe tren. L-am cunoscut așa pe marele Ion Voicu. Eram în trenul de noapte și el se întorcea de la Viena de la un concert. Era cu Mădălin, care era mic pe atunci. Și dimineața am fost împreună la vagonul restaurant să luăm micul dejun. Și mi-a spus că el poate să îmi facă rost de multe de la magazinul ăla al lor, că era director la Filarmonică. Și abonament mi-a facut. La Filarmonică. Umbla uite așa cu Stradivarius-ul la el, o dată mi l-a și arătat. Și de câte ori mergeam la București îmi lăsa la Filarmonică un pachet cu de toate, unt, cafea, cacao. Îl sunam și mă întreba ce mai fac sau dacă nu îl sunam eu, mă suna el.
– Ia auzi, mare om, dacă a fost așa.
– Da, păcat, da cu Mădălin nu am mai ținut legătura.
