MANIFEST

    Dacă nu noi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când?

    Am plecat din România pentru Japonia, în aprile 2002 de ziua mea. Plângând. Lăsam în urmă o țară bolnavă și o carieră de jurnalist în care lucrasem din 1995, septembrie, primii patru sau cinci ani fără carte de muncă. Eram plătit în bani peșin, iar de prin 2000 pe doi fluturași, primul reprezentând salariul minim pe economie, al doilea, ceva mai substanțial dar totuși departe de necesarul unui trai decent, drepturile de autor.
    Plecam fără să mă uit înapoi, jurând să nu mă mai întorc, fugind de securiști și de progeniturile lor, de hoții care parazitau totul, și de progeniturile lor, fugind de baronii minții, de societatea civilă sugătoare la țâța celorlalți paraziți, de jurnaliști faimoși și pupincuriști.
    Presa pe care o lăsam în urmă era o presă cu botniță. În care lucrau faimoșii ale căror opinii contau, și noi ceilalți, care coceam tortul pe care ei își întindeau căcatul.
    Faimoșii erau cei care își luau în 2002 mașini noi și apartamente în Pipera, care veneau din vacanțe exotice. Noi ceilalți mâncam covrigi.
    Au trecut aproape 14 ani de atunci. Între timp tortul a devenit tot mai subțire și căcatul tot mai gros. Unele ziare au dispărut, altele au continuat să trăiască efemer și conectate la aparate pe internet. Presa a fost omorâtă de opinie! Faimoșii, cei care i-au dat lovitura de grație, au trecut unii în aparatul de stat, în ambasade, alții în partide, cei mai mulți la televizor, iar jurnaliștii, câți au mai rămas, trăiesc alături de colegi agramați, tot cu covrigi.
    Nici nu se poate trăi altfel la cât de puține pagini au ziarele și la cât de mici sunt cifrele de distibuție. Iar acestea nici nu pot avea mai mulți cititori în afara acelui public captiv, care își reconfirmă opiniile împrumutate de la faimoși, recitindu-le în fiecare zi.
    România suferă de blogopatie. Ca cititor trebuie să fac slalom între articole despre ce cred unii și alții și articole despre ce declară politicienii despre care primii cred unele sau altele. Fac acest slalom pentru a găsi de cele mai multe ori o știre scurtă, cu un titlu senzațional, incompletă, neverificată, sau o știre bună, de agenție, pe care tocmai am citit-o în alt ziar. Ca cititor sunt frustrat. Îmi lipsesc anchetele, reportajele, interviurile pe care le citesc în alte limbi, îmi lipsesc decența și frumusețea scriiturii altora. Îmi lipsește calitatea.
    Și pentru că îmi lipsește vreau să o aduc înapoi.
    Spun asta pentru că știu sigur că presa din România poate fi vindecată. România ar putea fi vindecată. Un ziar decent ar putea să vândă din nou sute de mii de exemplare dacă publicul își va redobândi încrederea pierdută în presă. Trebuie doar să încercăm să hrănim media și publicul larg cu calitate. Fără să ne pese de rating, fără să ne pese de politicieni și de interesele lor, de afaceriști și de interesele lor. Pentru asta am creat „O, ziarul meu!”, un tribut pentru OhmyNews.com, un ziar care a salvat Coreea de Sud dintr-o situație similară cu a noastră, în 2000, cu o notă balcanică de mirare cu gura căscată la ceva care nu poate să existe. Ca în „O, brad frumos!”.
    Oziarulmeu.ro este un hap pe care îl așteptăm să vindece. Este un ziar online care nu publică opinie. Care nu publică știri despre ce declară politicienii. Care nu publică glamour. Este un ziar în care toți cetățenii pot contribui cu știri, anchete, reportaje, interviuri. Un ziar care vrea să ofere tot ceea ce lipsește în presa națională. Gândește-te puțin în câte locuri frumoase sau în câte situații sau locuri urâte te-ai găsit în anul care a trecut și care ar fi meritat un reportaj și nu doar două rânduri pe Facebook. Câte străzi închise de lucrări, avarii la aprovizionarea cu electrictate, gaz sau apă care ar fi meritat o știre, neapărută nici măcar în presa mare. Câți bătrâni, care au o poveste de spus și care nu o pot spune, cunoști? Sau câți Oameni, cu O mare, cunoști, care ar merita să fie intervievați și nimeni nu o face? Câte cărți noi ai citit, nerecenzate niciunde?
    În sate sunt festivaluri laice sau religioase de care nimeni din afara satului nu știe, dar care ar atrage turiști, promovate, sunt locuri de care mulți habar nu avem și pe care cu siguranță le-am vizita. Sunt rețete locale cu un specific aparte, roade neștiute care așteaptă să fie descoperite și transformate în branduri locale. În fiecare oraș mic ar putea exista un brand ca Magiunul de Topoloveni. De ce să nu întindem o mână?
    Tot ceea ce ne lipsește sunt jurnaliștii care să pună toate aceste lucruri în cuvinte, fără să se gândească la rating, dacă știrea vinde sau nu, dacă ei pot scrie mai mult de 100 de cuvinte sau nu, dacă pot pune un titlu decent sau nu.
    Cu toții suntem jurnaliști! De aici trebuie să începem!
    O, ziarul meu! nu este al meu, în felul în care un blog aparține blogherului. Pentru o perioadă îl voi cura eu, anonim, fără să mă bat cu pumnii în piept. Intenția mea este să înființez o fundație nonprofit, bazată pe voluntariat, care să-l administreze. Un ziar al unei fundații care prin statut nu îl poate vinde, nici schimba, nici anexa ca pe o tinichea de coada nici unei javre politice.
    Spun voluntariat pentru că pe oziarulmeu.ro nu va fi niciodată reclamă! Nu vom pune titluri senzationale, nu vom face clickbait, nu vom vinde publicitate. Nici nu o să avem nevoie. Dacă vom reuși să atragem zece mii de cetățeni jurnaliști alături de noi, cel puțin unul din fiecare cătun, sat, comună, oraș, cel puțin zece din fiecare profesie sau meserie vom fi reușit deja să salvăm idea de presă liberă din România.
    Pentru asta avem nevoie de tine! Contactează-ne, ești deja jurnalist! A patra putere în stat ești tu!

    Notă: Dacă ești deja faimos și ai făcut deja rău presei cu articole de opinie, nu dispera. Credem că oamenii se pot schimba, poți și tu! Când te vei sătura să ai mereu dreptate, să fii un guru, scrie știri! Fă interviuri oneste cu oameni care merită intervievați, scrie reportaje, fă anchete bine documentate, publică-le în oziarulmeu.ro sau oriunde altundeva și vei vedea că nu vei avea doar sute sau mii de cititori, ci zeci de mii. Suntem toți aici, sătui de opinii. De ale tale și de ale tuturor celor care s-au obișnuit să apară în ziare sau pe sticlă doar dacă declară ceva. Deși crezi că ești buricul universului și că cetățenii îți sorb cu nesaț înțelepciunea editorială, nu ești! Poți fi însă excepțional în a fi comun, societatea are nevoie de eroi anonimi, crede-mă! Numele meu nu contează! Sunt Fiecare!