„Şi cred că aici când ajungem şi la zona rurală care ne doare pe toţi pentru că până la urmă ne doare la nivel de ţară şi de naţiune, şi ca dezvoltare a economiei în ansamblu. Ca să putem dezvolta zona rurală este nevoie de infrastructură şi aici mă refer în special la infrastructura educaţională şi la infrastructura informatică.
Cred că este de preferat să avem tablete în şcoli întâi şi abia apoi să rezolvăm cu toaleta din curte. Este o alegere grea. Dar cred că este alegerea corectă pentru că dacă aducem toaleta din curte înăuntru nu ne facem mai deştepţi.
Dar copiii noştri vor fi mai inteligenţi dacă vor avea acces la informaţie. Este clar că aici vorbim de un efort comun, noi suntem interesaţi de asemenea proiecte, aşteptăm aceste iniţiative guvernamentale indiferent de sursa de finanţare fie că vorbim de fonduri europene sau guvernamentale, ele vor trebui să fie făcute şi să fie implementate cât de curând”.
Aceasta este declarația directorului Samsung Cristian Cojocaru. Cu context cu tot. Pe care și-a retras-o, de parcă ar fi comunicarea reversibilă. Din păcate nu este și, pentru că sunt familiarizat cu „toaleta” din curtea școlii, fiind crescut la țară, unde toaleta era cam ca aceasta din imaginea de sus, am decis să arăt că realitatea este foarte diferită de ce își închipuie acest directoraș bine orientat spre profit.
Să fie clar, indiferent de ce cred unii sau alții, problemele învățământului rural nu se rezolvă cu tablete, fie ele și pentru toți copiii sau cu manuale și cataloage electronice.
Copiii din mediul rural au o problema mult mai mare: sărăcia! Când trei sferturi din clasă vin din medii defavorizate, comunități etnice discriminate, familii cu probleme, familii cu părinți plecați la muncă în străinătate, nivelul acelei clase este extraordinar de scăzut. Vorbim aici de copii care în clasa a patra abia pot scrie și citi sau sunt încă analfabeți. Vorbim de copii care nu pot transcrie un text din manual în caligrafie cursivă, vorbim de copii care nu știu să adune și să scadă, care nu știu tabla înmulțirii și care se blochează complet la împărțiri!
Aceștia sunt „copiii problemă” ai învățământului românesc. Sunt copii care cumulează sute de absențe anual, absențe consemnate conștiincios în catalog de profesori, dar pe care părinții inconștienți le motivează cu „a fost bolnav”.
Prezența copiilor la oră nu poate fi încurajată cu tablete când motivul absențelor este sărăcia! Și învățământul fără toalete nu face decât să perpetueze un cerc vicios!
În Japonia școlile nu au „femeie de serviciu” pentru că învățământul japonez – care este analog și care nu folosește tablete în clasă – se concentrează pe formarea cetățeanului. Copiii au toalete, câte două grupuri (băieți/fete) pentru fiecare an școlar! (Există și școli cu toalete pentru fiecare doi ani școlari, însă ideea este să nu se amestece copiii mari cu cei mici) Și copiii sunt cei care le spală! În acest fel învață două lucruri importante: 1. Că munca nu este rușinoasă, nu e rușine să muncești indiferent ce ai face, și 2. Că trebuie să folosească toaletele curat!
Copilul cu budă în fundul curții, dar cu tabletă pe masă nu va deveni un bun cetățean! Nici mai civilizat! Folosirea curată a toaletelor sau aprecierea muncii nu se pot învăța virtual.
Informatizarea învățământului nu este un panaceu universal care ne poate rezolva problemele educației. Mai bine ne-am concentra pe schimbarea programei, pe oferirea unei mese calde tuturor copiilor din clasele 0-8 și lungirea zilei de școală până la orele 15. Mai mult timp petrecut în compania profesorilor se va traduce într-un numar mai mic de analfabeți funcționali sau de analfabeți.
„Copiii știu toți să umble pe tablete de la 2-3 ani, toți știu să caute iconițe, dar nu ajung toți să scrie și să citească” spune o educatoare intervievată. „Câți copii trebuie să mai moară în toaletele din fundul curții pană nu le facem condiții la toți?” „Avem alte priorități. Asistenții sociali trebuie să își facă treaba, să dea în plasament, la asistenți maternali foarte bine plătiți, copiii care nu vin la școală sau copiii de care nu se ocupă părinții. Am acum 23 de copii în clasă dintre care 8 au retard mintal. Nu mă pot ocupa de ei cum trebuie pentru că fiecare are nevoie de cineva alături. Fiecare! O să primesc 8 asistenți la clasă? Nu! Nici măcar unul nu o să primesc! Dacă ai 1-2 copii cu problemă în clasă este mai ușor, te mai descurci, dar 8… Pentru fiecare copil cu retard mintal ar trebui angajat un învățător de sprijin, asta înseamnă bani și sistemul nu vrea să plătească. Pentru copiii cu problemă, ca să fie alfabetizați, trebuie să se rezolve prima dată problema de retard. Totul pornește de la grădiniță. Obligatoriu toți copiii trebuie să meargă la grădiniță. La mine în clasă românii și-au înscris copiii la grădiniță în primăvară. Părinții din comunitatea de romi s-au dus să îi înscrie în septembrie. Nu au mai fost locuri. De ce? Este problema sistemului. Și copiii din această comunitate vin în clasă direct de pe stradă. Trebuie să îi învățăm să nu se bată, să îi accepte pe ceilalți, să vină în fiecare zi la școală, asta înainte să îi putem învăța orice altceva. Nu avem nevoie de tablete ci de un alt sistem, de oameni bine plătiți care să vină în întâmpinarea problemelor fiecărui copil în parte”. „Îmi pare rău, unii părinți nu ar trebui să aibă dreptul de a crește copiii dacă nu se pot ocupa de ei. Familia întreagă trebuie să cadă pe locul doi, după interesul copiilor. Am copil în clasă din familie cu 10 copii. El e tot timpul beat și lucrează cu ziua, ea stă acasă, are grijă de copii. Copilul ăsta are probleme mari. Pentru că nu trăiește într-un mediu care să îl stimuleze. Și cele patru ore pe care le petrece la școală nu sunt suficiente. O tabletă nu l-ar face un elev mai bun”.
Concluzia mea? Nu tablete, luptă împotriva sărăciei și schimbarea sistemului sunt priorități de urmărit pentru o țară mai bună.
Scrieți și voi dacă vă doriți una.
