Prima imagine:
Mișu era studentul care rămânea repetent de genial ce era. Sau de autist, cum vreți voi, dar se pișa pe testele de la universitate și pe profesorii care au ajuns profesori la apelul de seară. El se gândea la ”lucruri noi” ori ei îl ascultau din manuale vechi, pe care poate nici măcar nu le înțelegeau. Așa că rămânea repetent! A făcut facultatea în 8-9 ani, dar ar fi renunțat la ea dacă nu era spectrul stagiului militar.
Trecea anul doar cu pile dar totuși pe holurile facultății pe care trecea gândindu-se la chestiile lui noi, profesorii erau cei care îl salutau primii, cu priviri fricoase și grăbiți, iar el abia le răspundea pentru că lumea cu regulile ei îl lăsa rece și îl durea în cur. Nu cred că și-a dat licența, după cei 8-9 ani de studenție, nu-l interesa, mai interesante erau lucrurile noi pe care și le imagina.
Începusem la un moment dat să cred că Mișu are o problemă dacă și un idiot ca Chelie trecea anul copiind fără probleme (când în timpul unui examen jumătate din studenți au fost puși să meargă în altă sală, două etaje mai sus, că era înghesuială prea mare, Chelie a plecat cu banca după el pe scări, doar scrisese toate formulele pe ea) când au început să se perinde pe la ușa noastră, ei!
Am crezut că vin să îl mediteze. Să treacă o dată în anul 4, să scape de el! Dar nu era așa! Îi medita el pe ei! Au fost săptămâni în care nu îmi credeam ochilor: profesori universitari veneau cu prăjituri și fursecuri să-l asculte pe Mișu care le explica ce trebuie să zică, cum să utilizeze programele de calculator pe care li le scria noaptea și în general ce să scrie în lucrările lor de doctorat! Halucinant! Ei erau profesorii și Mișu era repetentul!
A doua imagine:
Fujiwara era doctor în sociologie la Todai într-un departament care, la vremea respectivă nu dădea mai mult de un doctorat la 2-3 ani, deși doctoranzi erau cu sutele. Sclipitor, înalt, chipeș, cu un nume aristocratic, avea Japonia în palmă. Alerga maraton după maraton, era căsătorit cu o avocată care putea trece drept fotomodel și locuia într-un zgârie nori într-un apartament de peste 1 milion de euro.
Gurile rele spuneau că e cam afemeiat și că bifează studentă după studentă, în special pe cele din anii mici, dar avea carismă, era curtenitor și putea discuta ore în șir despre vinurile și brânzeturile franțuzești, un skill rar întâlnit la un japonez.
Nu s-a mirat nimeni când Meiji i-a oferit un post de profesor plin și nimeni nu s-a mirat când, pentru a sărbători a plecat cu frumoasa-i soție într-o călătorie în jurul lumii, cu avionul la First Class, 30 de zile, 12 țări, peste tot cu limuzină la scară și hoteluri de 5 stele! Fujiwara avea stil și nimeni nu îl putea invidia. Era un model de inteligență și comportament!
La nici o jumătate de an de la intoarcerea din călătorie și preluarea postului Meiji decide să îl trimită în Franța, să termine un proiect de cercetare. Bilete de avion, cazare, diurnă, plus salariul din Japonia, radia de fericire când mi-a spus, ca de la sempai la kohaiul cu care a împărțit vreme de 3 ani biroul de studiu de la universitate. Și l-am invidiat și pentru vin și pentru brânză, mai ales că în Japonia și una și alta erau scumpe sau rare.
S-a întors după un an, mai radiant și mai carismatic ca niciodată. Nu mai avea accent în franceză, era deja trilingv, lucru rar la un japonez, fie el și profesor și proiectul de cercetare mersese strună.
După două săptămâni aveam să citesc în ziar că Meiji l-a dat afară! Că Todai îi va retrage titlul de doctor. Că nici o universitate din Japonia nu îl va mai angaja vreodată! Fujiwara plagiase!
Cât? Nu se știe, el susține că o pagină dintr-un tratat de drept, dar i s-a spus că nu contează. L-am întânlit după doi ani, din întâmplare. L-am invitat la prânz. Era consultant pentru un bogătaș, se îngrășase, divorțase, pierduse apartamentul și cam toți banii după ce a fost dat în judecată de fosta soție, pentru daune de imagine. Nu mai avea nimic și mi s-a părut că ar putea sfârși la Aokigahara.
Discuție:
Plagiatul nu este o problemă strict academică. Este o problemă care ne privește pe toți. V-ați lăsa pe mâna unui doctor care nu și-a luat examenele pe bune? Dacă boala voastră nu este gravă probabil că efectul placebo vă va vindeca și nu vă prindeți că omul din halatul alb este un șarlatan. Dacă viața voastră depinde însă de competența șarlatanului probabil că nu o să realizați că ați murit deja, dar familia o să sufere.
În toate domeniile de activitate este la fel. Cu cât avem de a face cu persoane mai bine pregătite, cu atât societatea noastră va funcționa mai bine. Pentru asta nu avem nevoie de oameni care urcă scări sociale prin plagiat! De oameni care se agață de o funcție prin tertipuri, așteptând luni sau ani de zile o decizie care să stabilească dacă au plagiat sau nu, deși toată lumea știe că numele lor mic e Xerox!
Dar să fiu al naibii dacă nu-l înțeleg pe unul ca Ponta! Cum să îți retragă ”ăștia” titlul universitar când tu știi sigur că 99 de doctori dintr-o 100 au plagiat? De ce să înceapă și să se termine curățenia cu tine? Nu e corect! Mai bine să te lase să îți ții titlul de doctor, nu?
Ei bine, NU!
Cei care spun că prea mulți au plagiat, au dreptate! Nu au dreptate când leagă de această mega problemă socială soluția de laissez faire, prea mulți, nu putem, mai bine să rămână așa!
Cei care vor să instrumenteze plagiatul din punct de vedere politic și să decidă cine pleacă și cine rămâne în sistem, nu au dreptate! Măsurile antiplagiat trebuie să fie universale și să se ia cu celeritate. Indiferent de cine ești, de cât s-a investit în tine, de cât respect te bucuri!
În Japonia dacă o universitate îți pune ștampila de plagiator cariera ta în mediul academic este încheiată. E game over și așa trebuie să fie și la noi!
Și nu va fi altfel până când, la început, toți profesorii plagiatori nu vor fi înlăturați din sistem! Cu ei trebuie să se înceapă și cu celeritate! Dacă dintr-o sută de profesori pierdem 99, nu este un sacrificiu prea mare! Important este să facem din puținii care rămân o elită, să-i facem pe oameni în general și pe studenți în special să se uite la ei ca la niște zei!
Și zeii ăștia să retragă doctorat, după doctorat, după doctorat, până nu mai rămân doctori decât cei care au, prin virtutea puterii lor intelectuale, acest drept!
PS. Nivelul de doctor presupune nu doar faptul ca știi, ești expert în toată literatura de specialitate a domeniului în care ți-ai dat doctoratul ci si faptul că ai dus domeniul respectiv cu un pas înainte. Unii, chiar dacă nu au plagiat au luat doctorate pe lucrari scrise de oameni ca Mișu. Și ei trebuie să plece!
PS2. Un doctorat plagiat e ca niște pantofi Adibas, sau Odibas, sau Adabis, sau Adadas, sau Mike, sau Kine, sau un casetofon Pawasonic, sau baterii Pasunnic, sau Pamasonic. Nimeni nu poate pretinde că originalul e egal cu copia plagiată și nu poate cere bani pentru un plagiat ca pentru un original. Măcar ăștia recunosc că plagiază, ceea ce nu se poate spune despre ”doctorii” noștri. Dacă nu putem să le retragem titlurile măcar să le transformăm în ”Doctor plăgar” (Mulțumesc Marius Mistrețu, inventatorul termenului).
PS3. Discutam ieri cu un profesor de la Universitatea București. Îmi spunea că în departamenul său sunt 9 familii universitare, soț, soție sau diverse încrengături. Și ăștia trebuie să plece!
