Cum l-a făcut împăratul dac Galerius, sfânt pe Constantin cel Mare

    Învățături către urmașii daci care sunt la fel de varză la strategie

    Soldați romani cu steagul dacic, de fapt daci în legiunile auxiliare staționate în Britania.

    Frați daci, barză, viezure, mânz, fiți atenți la numele Galerius! Dacă nu ați aflat până acum, a fost Împăratul dac al Imperiului Roman! (Ce festin pentru dacopați să-l pună în pomelnic alături de părinții poporului nostru, Traian și Decebal, primul, un gay asumat!)

    Născut dintr-un tată trac și o mamă dacă refugiată la sud de Dunăre din cauza atacurilor carpilor de la nord, a văzut lumina lumii ori pe unde este astăzi Sofia, în Bulgaria, ori pe unde este azi Zajecar în Serbia.

    Tătâne-su era cioban așa că a devenit și el unul de i se și zicea ”ciobanul”, adică ”armentarius” în proto-româna de atunci. Dar, cum talentele cu paloșul le depășeau pe cele de dat în strungă, ciobănașul Galerius se înrolă în oastea romană unde servi cu distincție sub împărații Aurelian (cel care a retras trupele romane din Dacia) și Probus.

    Așa că la momentul oportun, când romanii au văzut că împărțirea imperiului în est și vest este destul de dificilă și că ar fi fost nevoie de patru împărați în loc de doi, Galerius deveni unul dintre cei patru, întâiul cu numele lui și primul dac care avea să conducă Imperiul Roman! Galerius!

    Cum ajunse împărat Galerius începu să se bată cu cărămida în piept cum că el e dac, nu roman, ba chiar sugeră patricienilor romani, spre marea lor oroare, schimbarea numelui imperiului în Imperiul Dac! Argumentul suprem ar fi fost că ”dacă tot e armata formată din daci, de ce să nu-i spunem Imperiul dac?”

    Oricum nu prea avu cu cine să vorbească, nici nu era cazul și era oricum ocupat cu războiul împotriva rebelilor din Armenia și Mesopotamia, fapte de arme care au rămas întipărite în piatra arcului lui Galerius din Tesalonic.

    Important este să știm că, din patru împărați, în scurt timp, s-au făcut șase, dar numai doi contau, Galerius în Est și Constantinus I, în Vest. Și cum Constantinus avea un fiu, pe numele lui Constantin, zis ulterior ”Cel Mare” a cărui zi o sărbătoresc sute de mii de români, an de an, pe la mijlocul lui mai, Galerius se gândi să-l hingherească pe ăsta mic, doar, doar l-o omorî.

    Nu putu, nu fu în stare! Deși cronicarii spun că l-ar fi aruncat în lupte grele ba chiar l-ar fi pus să se bată cu un leu. Și din mic și slab ce era, prin încercările pe care i le dădea, îl făcu mare și puternic.

    În ăst timp Galerius alese doi dintre cei șase după chipul și asemănarea lui. Primul, Maximinus (părinți confuzi, bănuim noi) Daia (o fi rudă cu ministrul agriculturii?) era nepotul lui după sor-sa, așa că îl trimise să stăpânească în Egipt și Siria, iar pe al doilea, Severus, car pe semne că era sever, îl trimise la Mediolanum, Milano, să ia în stăpânire Italia și Africa!

    Severus se duse și își declară de formă supunerea în fața lui Constantinus I, tatăl ”sfântului”, dar de facto el era omul lui Galerius, care dorea să devină împărat unic și în Est și în Vest.

    Numai că Doamne-doamne lucra împotriva lor, că prigoneau creștini, și făcu să se întâmple următoarele două chestii: 1. Constantinus I dădu ortu popii tocmai când ”sfântu” de fii-su îl vizita și toată armata din Britania, locul unde se întâmplă nenorocirea, în mare parte alcătuită din daci, îi declară supunere lui Constantin. Și 2. Galerius avea o foame de bani cam cum are Dragnea pe Pilonul II, așa că îi ordonă lui Severus să îi taxeze pe italieni!

    Hait, Roma s-a înființat cam cu 1000 de ani înainte și în mia asta de ani italienii nu prea au plătit taxe. Plăteau celelalte provincii, plătise Dacia, cât timp fu sub imperiu, dar italienii nica!

    Și, de obișnuiți ce erau ei cu plătitul taxelor, se revoltară și îi transmiseseră lui Severus că ”să aștepți până să plătim noi”. Ori acesta, fiind și el croit pe chipul și asemănarea lui Galerius, adică cioban, se gândi să pedepsească rău-platnicii și să mărșăluiască asupra Romei. Zis și făcut, numai că și soldații nu trăgeau cu inimă, au dezertat la romanii anti-fisc și Severus se trezi capturat, judecat și decapitat. Bine, după ultima fază nu se mai trezi.

    Ideea e că Galerius turbă la propriu. Îl avea drept rival pe Constantin și nu avea bani să arate cine-i șefu, așa că se gândi el să intre și el cu armată în Italia să pedepsească rău-platnicii care se revoltaseră în fața revoluției fiscale.

    Problema lui era că italienii îi închideau ușile în nas peste tot pe unde mergea și deși avea o oaste mare nu controla un cazzo. Pe scurt, când a văzut că nu îi merge s-a retras din Italia, îngăduind soldaților să prade pe drum cam tot ce era de prădat!!!

    Buun, ia să analizăm noi acum dorința asta de a taxa oamenii liberi și jefuirea propriei populații, incendii, violuri, nepotism, tot tacâmul. Nu-i așa că vă sună cunoscut? Oare cu cine îi putem compara pe dacii ăștia dintre personajele zilelor noastre? Deschidem bursa pariurilor în comentarii. Important de reținut este că sângele apă nu se face și că faptele lui Galerius sunt dovada clară și incontestabilă de continuitate între daci și poporul român.

    Dar, ca să continuăm, cum a ieșit Galeriu ciufulit din Italia, cum se gândi să pună un împărat de paie în locul lui, pe Licinius, dar cum se întâmplă asta Maximinus, fiind tocit pe partea de maxi, abdică așa că primul împărat dac, dar și ultimul, din istoria Imperiului Roman, rămase cu buza umflată, dar totuși primul între drepți.

    Că drept era! În 311, când nu era decât Cezar, sub Dioclețian, dădu un edict de tolerare a creștinilor, edict transformat în Edictul de la Milan de către Constantin, exact doi ani mai târziu. Gurile rele susțin că Dioclețian a fost pus să omoare creștini de același Galerius, care i-ar fi incendiat palatul dând vina pe ei, dar na, asta e altă față a poveștii. 

    În ultimii ani din viață se ocupă cu crearea unui canal de scurgere a Lacului Balaton, pe atunci Pelso, în Dunăre, pentru că inunda vilele de pe margine la orice ploaie mai mare, dar și cu tăierea pădurilor din jurul lacului și cam din toată Panonia, creând condițiile necesare și suficiente de stabilire ale hoardelor de maghiari care vor veni pe acele meleaguri secole mai târziu.

    Muri de o moarte groaznică, ceva gangrenă sau cancer și fu îngropat în Serbia, prilej de site arheologic UNESCO! Vizitați și apreciați!

    Ideea e că felul în care s-a comportat cu tânărul Constantin dar și aerele dacice pe care și le dădea, l-au făcut pe Împăratul Constantin să invadeze Dacia și să-i supună pe locuitorii ei, probabil ca o pedeapsă pentru neamul lui Galerius.

    Pentru că peste Dunăre nu mai era nici un pod, a făcut unul nou, căruia i-a zis podul lui Constantin. Și înaintând a constatat că stăpânii la nord de Dunăre erau sarmații – un fel de iranieni și goții, un fel de sași. După ce se alie cu sarmații contra goților și îi înfrânse, îi bătu și pe sarmați. În Transilvania nu intră, probabil că acolo încă mai erau daci? Nu se știe, dar, ca să apere imperiul de aceștia clădi Brazda lui Novac, un zid de pământ cu un șant de 2 m, din Drobeta până în râul Siret, unde puse și un castru. Și, ca să sublinieze că i-a cucerit pe daci și stârpit ce mai rămăsese din ei la sud de Carpați, își luă numele de Dacicus Maximus. 

    Buun. Observați că în sudul României, odată cu expediția de pedepsire a lui Constantin, nu mai existau daci. Războialele le dădu cu goții și sarmații. Mai observați și că urmașii dacilor sunt confuzi, își iau numele de Constantin (Dacicus Maximus) când ar trebui să-i cheme Galeriu pe toți. Observați faptul că Galerius poate ar fi devenit împărat unic dacă știa să își aleagă oamenii mai bine, mai competenți, inteligenți și nu s-ar fi aruncat să taxeze supușii așa cum vroia să o facă sau să-și trimită rudele idioate să guverneze Egiptul și Siria. Da el na, a fost dac și l-a lăsat pe Constantin să fondeze Constantinopole și să devină sfânt, pe ideea și edictul lui. Un fel de finalist la turneul de la Roma care, în loc de cupă, se alege cu tava pentru pișcoturi. Ăștia am fost, ăștia suntem, cu de ăștia defilăm. Important e să încercăm să învățăm câte ceva de la trecut.

    Se aude acolo în….