Canis lupus familiaris

By Chandana12 - Own work, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=17013358
De zeci de mii de ani ne însoțesc docili și credincioși. I-am luat dintre semenii lor de care ne temeam și i-am făcut supușii noștri loiali. Am încercat sa le prezervăm instinctele animalice de care aveam nevoie și să eliminăm minuțios pe cele care nu corespundeau. Strămoșii noștri, daci și romani – mult mai războinici – și-au marcat existența prin simboluri legate de lup. Noi românii am preferat câinele: simbolul credinței față de stăpân. Legenda cățelei Molda dă numele Moldovei. Iar Miorița știe ca soluția este „mai cheamă și-un câne“. În subconștient liniștea serii ne spune încă să închidem poarta și să dam drumul la câine. Ca și într-un laborator de genetică, domesticirea și selectarea atentă de-a lungul a mii de generații a fost făcută cu scopul de a obține un ajutor pentru familie. În special pentru siguranța familiei și a bunurilor acesteia. Contactul nemijlocit cu toți membrii familiei și apetența animalului spre interacționare cu aceștia l-a făcut sa devina el însuși un membru al familiei. Într-o mare măsură l-a umanizat.
Înlocuirea în mentalul simplu și structurat al câinelui a conducătorului de haita cu stăpânul uman, respectiv poziționarea sa în cadrul unei familii, ca și strămoșii săi lupi, într-o anumita relație ierarhică față de ceilalți indivizi este o mare realizare a omenirii. Un efort conștient de generații, făcut de oameni simpli care știau exact ce au nevoie. Simplu. Faptul că un cunoscut avea o “cățea tare bună” era cheia selecției asistate “vecine, dacă are căței sa îmi ții și mie unu” (subliniez – ții – fiindcă în mod normal puii nedoriți erau îndepărtați de mici) . Astfel, în timp, au “fost ținuti” doar câinii pentru care capul familiei reprezenta stăpânul absolut, copiii săi erau acceptați și protejați iar proprietatea apărată. Orice deviație comportamentala ducea la descalificare. Evident că noile condiții sociale fac din câine un factor de agrement, un motiv de schimbare a ritmului cotidian. Nu cred ca poate fi ceva mai bun pentru un copil decât un câine în familie.
Mic fiind, eram luat, de voie, de nevoie, de bunica mea, “în povești” la vreo tanti/maica/mătușa care traia singură etc. În casa tradițională, unde ardea candela non-stop și se povesteau lucruri neinteresante eram total demotivat. Singura salvare a zilei petrecute acolo era prezența vreunui cățeluș. Deveneam automat un fan al acelei mătuși și îmi doream cu ardoare sa revin (chiar si singur) – spre satisfacția bunicii. Îmi amintesc acest tablou: cum încercam sa răspund politicos celor mai inepte întrebări după care vroiam sa o zbughesc la cățel. Toate pana la un moment dat – când în curtea măturată pefect domnea o liniște sinistră. Nu pot nici acum sa uit și sa nu remarc zilnic sutele de variante ale reacției mătușicii: nu l-am mai ținut ca nu imi trebuia, l-a luat nepotu și l-a rătăcit pe câmp pe undeva.
Rătăcit? Și ce face el acolo? Cine ii dă de mâncare? Atunci nepotul, acum mașini mai mult sau mai putin luxoase “rătăcesc” câini care din anumite motive nu se mai califică să fie parte din haita umană. Această practică veche este măsura lucrurilor. Degeaba ai candelă sau bani, nu poți fi om când te comporți așa. Pur și simplu vorbim de o tară educațională. Este strigător la cer că nu remarcam această lipsă de preocupare pentru o dramă cotidiană. Nu avem dezvoltate instrumentele senzoriale pentru ea. Cu mici excepții, literatura copiilor este lipsită de acest aspect. Nici Biserica nu îmi amintesc să fi observat sa transmită mesaje de reglare a relației omului cu celelalte viețuitoare (în definitiv tot creații ale Divinitatii). Cum poți sa te minți, asa cum ma mințea “mătușa” pe mine, că “lasă că se descurcă el”. Nu! Aceste ființe sensibile sunt mult prea calate pe apartenența la o familie umana. Nu au nici o șansă. Nu au ce cauta pe stradă. În simplismul gândirii ierarhice a câinelui, locul stăpânului este de neînlocuit. În momentul când a fost “rătăcit, instinctul îl face sa își caute insistent stăpânul, cândva, disperat începe sa își caute cu ardoare o noua familie. Este extrem de trist câtă speranța își pun câinii vagabonzi într-un gest sau într-o chemare, într-o gură de canal sau o mașină stricată.
În anumite circumstanțe – printr-un instinct aproape uitat – un mascul dominant poate să joace rolul de șef de haită pentru o perioadă și atunci observăm cum o haită de câini vagabonzi mărșăluiește printr-o localitate în ciuda mileniilor de “umanizare”. Peisajul inspiră teama și revolta. Nimic din spiritul neînfricat admirat de daci, nimic din maternitatea venerată de romani nu transcende de la lupii de odinioară. Niște mutanți jalnici își amâna pe cât posibil un sfârșit în chinuri și suferința.
Fiindcă aceia care i-au creat i-au și condamnat la moarte lentă prin nepăsare. Această nepăsare morbida, față de ființele selectate să fie “prietenul omului” reprezintă o pată mizerabilă pe conștiința colectivă a românilor. Iar repercursiunile la nivel de individ sunt incalculabile. Copiii rezonează la durerea animalelor și cresc într-un mediu infect în care morala se termină la primul colț de stradă (Ministerul Învățământului).
Nevaccinați, slăbiți și plini de boli, cerșind o bucățică de mâncare și o privire calda, câinii vagabonzi sunt mediul cel mai propice pentru răspândirea unor epidemii (Ministerul Sănătății). Nu mai menționez problemele din trafic . Faptul că haitele disperate de câini vagabonzi sperie și chiar muscă oamenii este un fapt de competența Ministerului de Interne..
Nici nu vreau sa citez statisticile. Am subliniat aceste aspecte fiindcă pur și simplu cred că siguranța naționala este afectată de această plagă a societății românești. Nu cred că ar fi deloc deplasat ca această tema să fie tranșată la nivel de CSAT. Falsul umanism etalat de diverși iubitori de animale este unul din justificările perpetuării și amplificării acestei tragedii. Aruncatul unui biscuit când și cum unor nenorociți nu rezolva drama. Nici închiderea lor în țarcuri și adăposturi. Castrarea și eliberarea nu este decât o mutilare fizica și psihica. Este nevoie sa restartăm relația multi milenară. De reglementare legală și fiscală a posesiei unui animal. Câinele trebuie să se întoarcă lângă stăpânul lui. Dacă nu se găsește o familie binevoitoare nu cred că mai exista decât soluția radicală. Făcută plenar, civilizat și discret.
Orice amânare ne va face mai rai, mai nepăsători, mai inumani. Nu îi mai putem face lupi singuratici pe câini. Însă remarcam cum ne transformăm noi.
Homo homini lupus.