Am crescut cu Țara în suflet

    Am crescut cu Țara în suflet, așa e la sat, oamenii își știu și își iubesc, într-o ordine firească, pământul, familia, graiul, neamul și creația lui Dumnezeu. Am învățat, nu prin lecții predate ci prin lecții trăite: cât de important este pământul acesta, cu oamenii, cu obiceiurile bune, cu dorurile și cu durerile strânse în atâtea veacuri. Am trăit intuitiv lacrimile de dor ale moșului meu, prizonier cândva, undeva departe de țara. Am trăit, din poveștile bătrânilor, durerea morților noștri pe alte pământuri, tumultul vremurilor rele și bucuria celor bune.

    Am învățat de ce „nu se cade” sau că „bună ziua” este un dar, este al celui care-l dă, nu al celui care îl primește (de aceea bătrânii răspund la salut cu „mulțămesc dumitale”).       Am mai învățat că țara, graiul și neamul nu se iau niciodată în derâdere, că mai bine îți dai peste mână (sau âți tai o mână) decât să-ți instrăinezi pământul, am învățat că satul (sau orașul ) e o lume mică într-o lume mai mare care se cheamă România și că România nu poate exista decât cu TOATE aceste lumi mici, că fiecare sat dispărut este o rană deschisă. Și am mai învățat, ca pe o poruncă, să nu mă îndatorez niciodată străinului „că străinul, draga Nenii, nu vine să-ți facă ție bine, el vine să-și facă lui bine, cu mâna ta”.
    Am învățat să iubesc fiecare pom și fiecare piatră, fiecare pârâu și fiecare poiană, am ânvățat că natura e vie, face parte, ca și noi oamenii, din bogăția acestei țări, că trebuie respectată și iubită așa cum noi vrem să fim respectați și iubiți, și că ea, Natura, ne dăruiește dupa cum și noi, oamenii îi dăruim.
    Ai noștri (sătenii noștri) au ascuns cu grijă țara în timpul comunismului, în familii, în obiceiurile practicate în grupuri restrânse, în inima lor, dupa ce o salvaseră din războaie, după ce o recuperaseră de cotropitori, și au scos-o sinceri și onești, la lumină, atunci când, undeva în îara asta, a început să se audă strigătul „libertate”.
    Ascultam poveștile despre Ea Țara spuse seara, în șezătorile ascunse de comuniști, ascultam, cuibărită în cojoc sau legănată în car, poveștile cu Ea Țara spuse de Moșul meu trăind deopotrivă bucuria plimbării cu Moșul (el la treabă eu, copil… la ascultat povești) și emîția intâmplărilor din istoria (adevarată) povestită de el.
    Așa am aflat cat de bogată, cât de frumoasă, cât de darnică și primitoare este Țara Mea. Știam deja cântece, doine, doruri și iubiri de Țară ale atâtor generații dinaintea mea. Știam cum ai noștri săteni știuseră să fie liberi, să nu se plece. Mai știam că alții n-au reușit să rămână liberi, DAR NU ȘI-AU RENEGAT ȚARA. Am învățat să iert, dar să nu uit ,am învățat însă și că neiubirea de Țară nu se iartă niciodată.
    Mai tărziu am învățat la școală despre bogăția Țării, despre istorie, eroi, victorii. Sec sau propagandistic, nu contează, învățătura de la școală s-a cernut cuminte prin ceea ce, solid, mi se clădise de-acasă. Nu mai puteam fi „convertită”: Țara mea îmi era în suflet așa cum trebuia, adevarată.
    Acum o caut. Îmi caut Țara așa cum o știam, așa cum o port în suflet, o caut prin pădurile doborâte, prin albii secate și pământuri aride, o caut după munții de gunoaie și dupa ruine de fabrici,
    Am întâlnit în căutările mele oameni care o caută pe strazi. Am întâlnit oameni care cereau Țara în fața palatelor sau pe un câmp sau pe niște munți, am întâlnit oameni care cereau Țara la malul mării sau într-un sat din vestul Transilvaniei. Unde este Țara de o caută și o cere atâta lume? Ce-ați făcut cu Țara mea! Ce-ați făcut cu Țara noastră?