”Cel mai iubit dintre pământeni”- Marin Preda, 1980
“În noi însine, dar fără să ne dăm seama, încetează să bată ceasul tăcerii, al devenirii, al scurgerii, ceasul care a fost întors pentru noi din chiar secunda când am fost scoşi din neam, acolo în pântecul matern, si a cărui durată este înscrisă chiar pe el, ora opririi fatale, pe care n-o concepem, dar pe care o stim…” – citat din roman
“Cel mai iubit dintre pământeni” este ultimul roman scris de Marin Preda.
Romanul este o frescă a României „socialiste” și prezintă orori din epoca dintre 1945 și 1964.
Acest roman sta sub zodia barbariei concretului.
“Dacă dragoste nu e, nimic nu e…”- Sunt cuvintele, citate după Apostolul Pavel, cu care se încheie romanul. Prin proporția acordată analizei sentimentelor, căutării fericirii prin iubire s-ar putea susține că aceasta este nu numai tema, ci chiar supratema cărții ce poate fi citită astfel ca un roman al eșecului erotic reiterat.
Romanul are trei volume, însumând peste 1200 de pagini și este prezentat cititorilor că un text memorialistic și justificativ scris în închisoare de un bărbat cultivat (cândva asistent la o catedra de filosofia culturii), Victor Petrini, acuzat de crimă. El urmează să apăra în scurt timp în față unei instanțe judecătorești care l-ar putea condamnă la închisoare pe viață și încearcă – sfătuit de avocat – să-l câștige pe judecător de partea să, prin sinceritate, pentru a obține o reducere a pedepsei.
Marin Preda a fost pentru cele trei soţii ale sale „cel mai iubit dintre pământeni“.
Scriitorul a iubit pătimaş şi a suferit din amor. Despre Preda, soţiile au spus că era, înainte de toate, scriitor şi apoi amant. Marin era „omul pe care o femeie visează să-l găsească“. Aurora Cornu a fost marea iubire a lui Preda, Eta Vexler a fost soţia evreică care i-a atras antipatia regimului, iar Elena a fost cea care l-a făcut pe scriitor tată.
Se poate spune că românul, in viziunea lui Preda, are factura unei mărturisiri complete. Dar el este, în același timp, și un raport către Dumnezeu (de genul celui imaginat de Kazantzakis), întrucât Victor Petrini, sceptic în ceea ce privește norocul sau în viață, se adresează, prin ceea ce scrie, nu numai instanței judecătorești, ci și uneia mai înalte, care poate fi posteritatea sau Dumnezeu însuși.
Fotografie găsită pe internet.
Articol scris din gânduri personale, idei și inspirație de pe internet.
