foto: Manuel Alvarez Bravo, Absent Portrait
Se ridicase incet, incet, respira si rochia se ridica ca un abur de pe piept, scosese usor o mina, si pe cealalta.
Apoi iesise. Rochia se aseza pe scaun.
Incet, incet ai iesit din mine. Ce frumoasa esti, spuse rochia trupului ei alb si arcuit, cu titzele arse si soldurile arse in flacari de lumina alba, lina. Esti bine facuta.
Si tu, ii raspunse ea. Ne-am potrivit. Acum e timpul sa plec. Stii, atunci cind o rochie e facuta pentru mine, o stiu pur si simplu. Te-am placut. Stii sa acoperi, sa cazi, sa ramii. Sa mingii ca si cum ai sta doar. Sa atingi. Stii ce e dedesubt, tu doar ma ajuti sa fiu, acoperita. Stii sa ma ascunzi si sa ma arati cum e convenabil. Stii ca nu pot decit ascunsa si imbracata. Ma cunosti pentru ca ma atingi mereu, stofa ta cunoaste toti porii pielii mele. Oasele, adincite in tine si mai mult, strasnic se prefac. Oasele mele freamata, maduva le e grea, tu ai inteles sa ma protejezi tacind, rochia mea draga. Imi placea cu tine. Erai cea de-a doua piele a mea. Abia te simteam si aveam atita nevoie de tine, ca tu de incintare te faceai si mai nevazuta, o rochie oarecare, pentru ca numai noi doua sa ne stim. Sa dansam. Fiecare pas era o incredintare, o marturisire de dragoste.
Cineva ar spune ca e stupid sa iubesti o rochie, dar eu… iti multumeam pentru tot ce faci, ca existi, ca ma atingi, ca ma stii, ca ma acoperi, ca te am, ca ma bucuri, ca imi esti aproape de piele. Intotdeauna ce imi e proape de piele imi e cel mai drag. Restul… nu stiu.
restul nu-l stiu
m-ai invatat
sa accept
ce e aproape de piele nu pleaca niciodata nicaieri
cind dorurile ma apucau subit si febril te mingiiam te netezeam te ridicam te apasam cu disperare
stiai ca as fi vrut sa te rup
sa ma rup de mine de tine
asa credeam credeam asa
rupta si aruncata cit colo, dar tu
tu veneai chiar si in zdrente, chiar si in zdrente imi spuneai
macar o bucata de piele tot o sa-ti acopar si apar
fac si eu ce pot
atunci te netezeam si mai tare pe mine
te linisteam, stai
nu trebuie sa ajungem in zdrente noi amindoua,
si asa adormeam cu tine in brate pe o margine de scaun
cu capul in miini
cu miinile in tine
cu tot trupul in tine
si respiram impreuna
si te umflai ca pinza fregatelor
in strimta noastra vietuire pe un scaun
sub o dira cazuta de lumina
