Povestea locurilor şi a … oului roşu din Joia Mare

    (legendǎ din Avrig)

        Undeva, la munte, ȋn hotarul Avrigului, existǎ un loc caruia i se spune „La Roșiile”, Moşul meu spunea cǎ, mai demult, i se spunea „La Roșiile Preotesei”, dar cǎ, ȋn timp, denumirea s-a scurtat şi… povestea locului a fost şi ea uitatǎ. Moşul mi-o spunea ȋn fiecare an cand, de Paşte, mergeam la ei sǎ-mi primesc oul roşu.

       Ce legǎturǎ este ȋntre Joia Mare, oul roșu și Roșiile preotesei? O frumoasǎ legendǎ.

       Se spune cǎ trǎia ȋn Avrig, demult-demult, un preot tare cumsecade, harnic la treburile gospodǎresti şi cu har ȋn Bisericǎ, dar pentru cǎ Cerul îi dǎduse atȃtea daruri i-a dat şi o mare greutate de dus: o preoteasǎ acrǎ, rea, hapsȃnǎ şi leneşǎ.

       Gǎsise Popa Bunul (aşa-i ziceau sǎtenii) o babǎ ȋn putere care sǎ ţinǎ casa preotesei cǎci el sǎracul vedea de vite şi cȃmp şi-i ajuta pe sǎtenii care nu aveau cu ce sǎ-şi are grǎdina, cǎ avea popa o pereche de boi tineri şi puternici, blȃnzi şi harnici ca stǎpȃnul lor.

       Ȋntr-un an, taman ȋn Sǎptǎmȃna Mare baba preotesei a cǎzut la pat nemaiputȃnd sǎ facǎ multele treburi şi a rǎmas preoteasa fǎrǎ ajutor. A ȋncercat bietul popa sǎ caute prin sat vreo femeie de ajutor dar, chiar dacǎ ȋl iubeau şi-l respectatu pe preot, toatǎ lumea fugea de preoteasǎ ca de te miri ce demon.

      Ȋnsǎ miercuri dimineaţa bate la uşa popii Ilina, o tȃnǎra vǎduvǎ, sǎrmanǎ, cu doi copii mici de mȃnǎ.

      • Doamne ajutǎ Pǎrinte, am venit sǎ ajut la treabǎ, dacǎ mǎ primiţi cu copchii cǎ n-are cine vedea de ei.
      • Cum nu Ilină, cum nu, mulţumim de ajutor, hai sǎ-ţi spunǎ preoteasa ce ai de fǎcut!

      Şi aşa, dupǎ indicaţiile rǎstite ale preotesei, Ilina s-a apucat de treabǎ, copiii, deşi micuţi, fǎceau şi ei ce puteau: mai cǎrau un lemn, mai trǎgeau de un preş… la un moment dat au vǎzut cuiburile ȋn care se culcuşiserǎ gǎinile la ouat.

    — Lele preoteasǎ ne laşi sǎ adunǎm ouǎle? Au ȋntrebat micuţii.

    — Sǎ le adunaţi ȋn corfa asta, a rǎspuns cucoana, dar sǎ nu le spargeţi!

    — Ne dai şi nouǎ unu’ dacǎ nu le spargem?

    — Zece sunt ale mele şi restul ale voastre, zise preoteasa ştiind cǎ are doar 9 gaini.

    — Toateeeee? Au intrebat cei mici.

    — Toate, a sunat rǎspunsul.

        Popa, care curǎţa ȋn grajd, a auzit discuţia şi ridicȃnd ochii spre cer a spus „Doamne Maica Domnului ajutǎ-le lor copchiilor, nu preotesei”!

        Copiii au adunat ouǎle, au pus zece ouǎ pe masa preotesei care a amuţit vǎzȃnd cǎ ȋn corfǎ rǎmaserǎ ȋncǎ… zece.

        A doua zi era Joia Mare. Treabǎ multǎ la casa preotesei dar Ilina era tȃnǎrǎ şi harnicǎ aşa cǎ lucrul mergea strunǎ. Copiii şi ei prin preajmǎ ȋl ajutau pe Popa Bunul sǎ aşeze lemnele, cand au ȋnceput gǎinile sǎ cotcodǎceascǎ au alergat la preoteasǎ sǎ cearǎ corfa:

                           – Putem sǎ adunǎm ouǎle şi azi?

    – Da, iar voi le ţineţi pe cele care sunt roşii, uite aşa ca basmaua asta – şi le-a arǎtat copiilor o basma roşie ca sȃngele- şi mie mi le aduceţi pe celelalte! Preoteasa era acum sigurǎ cǎ cei mici nu vor primi niciun ou.

       Popa, auzind pretenţia preotesei şi-a facut cruce şi a mormǎit ȋn barba „Lasǎ-mi Doamne numai mie crucea asta şi ajutǎ copchiilor!”

       Copiii ciripeau voioşi pe la cuiburi de unde s-au ȋntors cu un coş plin cu ouǎ, toate… roşii.

       Cȃnd le-a vǎzut proteasa n-a mai putut sǎ spunǎ decȃt „Rosiile, rosiile…”.

       De atunci, se spune, se vopsesc ouǎ roşii ȋn Joia Mare.

       Despre preoteasǎ… se spune cǎ, din ziua aceea şi-a pierdut minţile şi n-a mai putut spune altceva decȃt „Roşiile” iar dupǎ Paşte a plecat de-acasǎ. Au gasit-o ciobanii prin munţi umblȃnd bezmeticǎ şi strigȃnd „Roşiile, roşiile”. Locului, sǎlbatec precum era şi ea, ȋn care au gǎsit-o i-au spus „La Roşiile preotesei”, iar ȋn timp denumirea s-a scurtat „La Roşiile” şi povestea preotesei o mai ştiau doar cei mai bǎtrani.