Poveste de Sf. Ilie sau… Moş Trăznea coboară cu ploaia din Capul Dealului.

„-Acum se sloboade Moş Trăznea din Capul Dealului, la vale cu ploaia!”
– Cine-i Moş Trăznea”
Stăteam pe bancă lângă Badea Onu lui Găgioiu (Ion Vintilă), de sub Hula Bisericii într-o zi de Sf. Ilie, era înaltă tălpiţa şi îmi legănam picioarele stârnind un nor mic de praf. Ceilalţi copii trecuseră drumul la Sipot, eu nu. Aşteptam povestea, ştiam că Badea On se pregătea să-mi spună o întamplare sau o poveste, îşi răsucise musteţile albe, îşi pironise privirea albastră în norii grei care se strângeau deasupra Sipotului şi îngâna o idee de cântec. Intotdeauna spunea poveştile de parcă şi-ar fi vorbit sieşi. Eu închideam ochii şi vedeam ceea ce povestea Badea On:
„Moş Trăznea (sau Pleznea dupa unii) era un om ciudat, nu ştia nimeni câţi ani are, chiar şi Lelea Dancului, care era cea mai bătrână femeie din sat (şi le ştia pe toate cele câte se întamplaseră), zicea că ea aşa-l ştie pe Trăznea, Moş.
Unii îi mai ziceau şi Moş Vreme sau Moş Veac, toţi îl ştiau ca fiind cel mai înspăimântător moş pe care-l pomeniseră vreodată, dar nimeni nu ştia să spună de ce, doar nu facea nimic rău şi totuşi… toţi se temeau de el.
Se spune că demult, în tinereţe, cănd Toader (aşa îl chema de fapt) avea şi el, ca tot omul, gospodarie şi familie era cel mai cumsecade om din sat. Ajuta pe oricine avea nevoie. Intr-o primavară însă i-a murit nevasta doborâtă de gripa şi omul s-a închis în el, de atunci a devenit ursuz, întunecat şi nici măcar fiica lui Mărina, copila pe-atunci, nu putea să-i readucă un zâmbet pe sub mustaţă.
Intr-o zi i-a spus copilei: „Io mă duc să-mi fac sălaş la jite in „Capul Dealului”, s-o iei pe bună-ta şi o dată pe saptămână să veniţi după caşi”.
-Dumitale nu mai cobori acasă?
Viu la nunta ta, dacă-mi place ginerele.
Păi, cum ştii dacă-ţi place, de-acolo n-ai cum să-l cunoşti?
Vii cu el după caşi, oi şti io sa-l cunosc, şi daca nu mi-o placea … ai vedea tu la nunta!”
Fata crescuse, frumoasa era, harnica era, cuminte era, dar fiecare ficior care mergea dupa caşi, la Mos Toader, nu era pe placul batrânului. Treceau anii şi Mărina tot nemăritată era.
Intr-o primăvară bunica Mărinei i-a spus acesteia:
-Fată dragă, dacă te iei după tac-tu nu te măriţi niciodată. Ar fi bine ca la vară să facem nuntă, nu-l mai întrebăm pe tată-tău, nu-l duci pe Marcu să-l vadă, nu-l chemăm pe tată-tău la nuntă. Om vedea după aia de alte.
Aşa că, de teamă să nu i-l alunge şi pe Marcu, cel cu care voia să se căsătorească, Mărina se ducea singură dupa caşi la stâna lui Mos Toader.
„- Tot singură Mărină? întrebă bătrânul.
– Apăi singură, tată, dacă nice-unul nu ţi-i pe plac, singură.
– Lasă-lasă ca va veni si vremea ta si mă vei chema să joc la nuntă. Ma chemi Mărină?
– Cum să te chem tată, Ce nuntă, cu cine?
– Lasă Mărină că va hi unul cari să-mi placă şi mie . Sa mă chemi atunci.
Si… parcă îi era de cap bătrânului, de cate ori urca Mărina la stână, la plecare îi striga Mos Toader: „Când e nunta Mărino? Să mă chemi, Mărino, la nuntă, să mă chemi!” Aveai impresia că nu mai judeca bine sau… ştia ceva?
Si a fost şi nunta Mărinei, într-o duminică în miez de vară, o zi frumoasă cu cer ca ochii miresei, ochi frumoşi, dar trişti fiindcă mamă nu mai avea de mică, iar pe tatăl său trebuise să-l amăgească de teamă ca nici mirele acesta nu i-ar fi pe plac. Alaiul de nuntă cu călăraşii trecea de la casa mirelui la nănaşi, la mireasă, la…
Sus la stână Moş Toader rânduia vasele pentru a le avea la mulsul de seară. Un drumet se opreste si-l salută, apoi, la invitatia moşului se opreste la o fărâmă de vorba şi o bucată de urdă sărată cu mămăligă de mei.
„-De ce nu-ţi place Marcu, Moş Toadere?
-Place, cum sa nu-mi placă, da nu ştiu de ce nu-l aduce Mărina să-l cunosc.
– Păi cum să-l aducă dacă i-ai alungat pe toţi, i-e frică fetei.
-Nar’ de ce să-i fie frică, Marcu mi-o plăcut intotdeauna, da’ era dus cu oastea, acum că-i acasa m-aştept să mă cheme la nuntă intr-o zi.
-Nu te-o chemat?
-Păi nu-i vremea, încă.
-Ba-i vremea Moş Toader, e vremea, vezi dacă nu i-ai spus fetii că-ţi place Marcu? Nunta-i acum, tot satu-i la nunta fetii şi dumitale stai aici singur”.
Moş Toader n-a spus nimic, s-a ridicat, şi-a luat o desagă în care a-ndesat repede ceva din colibă, şi-a dezlegat calul din pripon şi a încălecat asemeni unui tânăr, îndemnând calul cu genunchii. Pe obrajii bătrâni îi curgeau lacrimi. Calul cunoştea calea.
Si-atunci, pe calea aia, Moş Toader a dat drumul la toata durerea şi la toata mânia, la tot dorul şi la tot tumultul adunate atâţia ani trăiţi singur ,ani pierduţi. Si Cerului i-a fost milă de Moş Toader, iar furia, durerea, tristeţea lui s-au tranformat în furtună cu fulgere şi tunete, parcă tot cerul urma să se prăbuşească pe pământ.
Se spune că, atunci când nuntaşii se prgăteau să intre în curtea miresei, dinspre munte se prăvăleau fulgere şi tunete iar în capătul uliţei a apărut Moş Toader gonind călare , venind parcă împreună cu furtuna sau din furtună sau iscand furtuna, cine mai ştie… şi strigând „Mărină, Mărină, fata tatii, iartă-mă şi lasă-mă la nuntă”. Un copil poznaş s-a ferit din calea calului şi a strigat „Feriţi vine Moş Trăznea!”.
Si Moş Trăznea i-a rămas numele, iar cerul, ca sa-i aducă aminte şi lui şi nepoţilor, şi strănepoţilor de întamplarea de la nunta Mărinei se întuneca slobozind fulgere şi tunete în miezul verii, atunci când se mai implinea un an, şi încă unul şi încă unul… de la întâmplare.
De atunci, se spunea la noi, de Sf. Ilie, când se întuneca cerul că „acum se sloboade Moş Trăznea din Capul Dealului, la vale, cu ploaia”. Se mai spune că nunţile făcute la Sfântul Ilie sunt binecuvântate dacă plouă pentru că Moş Trăznea îşi mai cere o dată iertare miresei. Si se mai spune că…, dar cine mai stă astăzi să asculte, şi cine mai ştie de Mos Trăznea? Cine mai ascultă poveşti?”
Am coborât de pe tălpiţa, i-am zambit lui Badea On şi am bănuit în ochii lui o lacrimă:
„Eu, Bade On, eu ascult, da’ acum mă duc acasă până nu vine… Moş Trăznea cu ploaia”
Si-a răsucit încă o dată mustaţa şi mi-a zâmbit. Un zâmbet cât o altă poveste.
Maria Grancea

Foto: 1.. Un călăraș de nuntă
2. Badea On, la Șipot