La noi se spune că Moșul își scutura lanțurile când intra în sat ca să alunge relele și să scuture ne-norocul fetelor cuminţi, mai ştiam că–şi scutura lanţurile pe sub geamurile copiilor care au fost răi, acolo unde se auzea zănganit de lanţ sigur nu găseau copiii nimic în ghetuţe dimineaţa, poate doar nuiaua care căpăta dimensiuni impresionante.
Bunicul ne povestea, tainic, despre o întȃlnire a lui cu Moşul care, zicea el, făcuse o confuzie din cauza viscolului şi era gata, gata să-l lege pe bunicul cu lanţurile lui grele, noroc că a strigat o sora a lui: „Nu-l lua Moşule că nu el o pierdut caii!”. Atunci s-o dumirit Moşul şi, în loc să-l lege cu lanţul i-a lăsat un bon sucit (din alea de care cumpărau pe ascuns, bucăţi mici, pe un ou, de la Schitea) şi un măr mare şi frumos. Da’ nuiaua n-a lipsit nici atunci şi străbunica a pus-o cu grijă pe cuier s-o aibă ajutor la multele boroboaţe.
Mai obişnuiau femeile să fiarba grȃu de Sf. Niculaie pe care îl indulceau cu zahăr sau miere şi din care lăsau o lingura pe pervaz în tindă ca să „guste Moşul”, o lingură de grȃu o îngropau în grădinuţă „să ştie şi Pămȃntul ce rod bun ne dă, cand suntem vrednici, şi să ne mai dea şi la anul” iar restul îl împărţeau la cei apropiaţi care n-au pregătit aşa ceva. Chiar dacă era doar gruȃ fiert devenea o delicatesă pentru copii în ziua de Moş Niculaie, poate căMoşul scutura ceva praf de stele peste el, poate, schimba grȃul, poate…
Copiii îşi puneau de seara ghetuţele lustruite în geam şi se culcau cu speranţa unui dar, însă şi cu teama de a nu auzi cumva sub geam zornăit de lanţ. Chiar şi lanţul cȃinelui legat lȃngă şură trezea spaime şi vise cu moşi bătrȃni scuturȃnd de lanţuri, cu copii răi duşi să păzească herghelia Moşului pe te miri unde. Dimineaţa bucuria darului zȃmbea din ghete printre nelipsitele nuiele, iar acolo unde familia era mai numeroasă nuiaua Moşului devenea… snop.
Fetele, mai răsărite, furau vȃrful nuielelor şi-l puneau într-o ulcică cu apă, iar dacă nuiaua înverzea pȃnă la anul nou înseamnă că urma un an cu noroc pentru ele.
Mai era o taină care trebuia musai lămurită în ziua de Moş Niculaie, pe cine luase Moşul (dacă luase) iar bucuria că nu lipsea nimeni se amesteca şi cu un piculeţ de dezamăgire: cutare se jura că a auzit lanţurile în curtea vecinului şi uite! Nu l-a luat Moşul! Toţi copiii se întrebau: au auzit sau n-au auzit lanţuri în seara trecută?! Nu, verdictul era clar, n-au auzit, au visat doar, căci bătrȃnii spuneau că cel care auzea lanţuri nu scăpa ne-luat de Moş şi uite, toată lumea e acasă! Doar Moşul rătăcea mai departe păzindu-şi singur caii şi pregătind bomboanele şi nuielele pentru anul viitor, iar bătrȃnii, zȃmbind pe sub mustăti, ascundeau lanţurile pe care le scuturaseră cu o seară înainte, atunci cȃnd cei mici tocmai treceau pragul dintre veghe şi vis.
Acuma, fie vorba, nu-l scuturaseră doar pentru spaima copiilor ci şi pentru risipirea relelor şi a duhurilor şi pentru alungarea ne-norocului şi cine mai ştie pentru cȃte alte lucruri! Aşa apucaseră de la ai bătrȃni, aşa făceau.
Apoi strecuraseră în ghetuţe bomboana sau bucăţica de zahăr, un măr şi nuci şi nu uitaseră nuiaua căci, Moş Niculaie putea veni fără lanţuri dar fărănuiele… cine a mai auzit?
