Portret despre dor, despre Brâncuși

Constantin Brâncuşi, geniul artei contemporane, a dăruit României ceva unic în lume, ceva ceea ce omul a căutat dintotdeauna, o scară la cer: Coloana infinitului. 

Infinită a fost iubirea lui Brâncuşi pentru România şi pentru artă. 

Pentru un timp infinit numele său se va identifica cu cel al ţării noastre. 

De la un copil bătut cu nuiele de tatăl său a ajuns unul dintre cei mai importanţi artişti ai secolului al XX-lea. A ajuns personaj de legendă în timpul vieții sale, căci a mers 2000 de kilometri pe jos, şi-a ars mâinile cu apă fierbinte, a îndurat foamea şi boala, pentru ca în final el însuşi să afirme: „Opera lui Brâncuşi nu este o expresie locală, ea este esenţa celei mai înalte expresii a purităţii universale şi va rămâne de-a lungul secolelor viitoare singurul obstacol peste care nu se va putea trece.” 

Se pare că eternitatea chiar s-a născut la sat. În România.

 În a 19-a zi a lui Făurar, anul 1876, în sătucul Hobiţa din comuna Pestişani, judeţul Gorj, vedea lumina cel care avea să ajungă unul dintre simbolurile României, Constantin Brâncuşi.

În 1907, primeşte din România o comandă care va deveni simbolică pentru prima etapă de creaţie a formei simplificate brâncuşiene: Rugăciunea. Sculptura, repezentând o fată care îngenuchează pentru a se ruga, este un momument funerar comandat de către un om înstărit din Buzău. “Eu nu creez păsări, ci zboruri.” Nu există cuvinte să traducă spusele sale, ele se simt, nu se discută.

Din acest punct, totul a devenit istorie. 

Dorul de ţară îl mistuie încontinuu. Ca un foc infinit. Brâncuşi se întoarce cu melancolie către rădăcinile româneşti. Scrie despre nostalgia care l-a cuprins, sentiment care se reflectă şi în lucrările sale. 

În 1944, el trimite un text către ziarul Gândirea- o declarație de dragoste către ţară, care îi ardea sufletul de prea mult timp. 

Este o explicaţie a cuvântului dor, unic în lume, o explicaţie ca un plâns de jale. „ Patria mea este pământul care se-nvârteşte, briza vântului, norii care trec.” Recitiți aceste cuvinte până vă cuprind lacrimile, fie ele și metaforice. Dorul, Doru, are farmec incleștat în el și magie care nu poate trece bariera altor limbi. Este apăraut pururi de limba care l-a născut: cea română.

Timpurile moderne forfotind de curiozitatea arzătoare precum dorul lui Brâncuși de țară au adus cercetări noi care au fost publicate anul trecut în luna decembrie: afecțiunea la distanță cauzată de dor și efectele ei psihosomatice. Cercetarea a fost publicată pe platforma digi24.ro și are un grafic extrem de frumos, Coloana Infinitului fiind punctul ei de reper.

Dorul nu se vede, însă se transpune în plan psihic și fizic. Cum explici dorul cuiva care nu se află pe același plan emoțional? Cred că Maria Tănase a fost capabilă prin harul vocii ei să canalizeze vibrația intensă a lipsei și plângerea sufletului. Nu degeaba chiar iubitul ei, Brâncuși, o acuzase că ea nu cânta, ci bocea.

Închei cu un citat din Tudor Mușatescu: „Dorul e român, dorințele – internaționale.”