„Ingeborg Bachmann (1926–1973) se bucură şi astăzi, la peste 90 de ani de la naşterea sa, de aprecierile criticii literare internaţionale, care o consideră una dintre cele mai mari scriitoare de expresie germană ale secolului XX. Publicarea volumelor de poezii Timp amânat (Die gestundete Zeit) şi Invocarea Ursei Mari (Anrufung des Grosen Baren) în anii 1953 şi, respectiv, 1956 o propulsează pe autoarea născută la 25 iunie 1926 în orăşelul austriac Klagenfurt în galeria poeţilor de primă mărime de limbă germană de după cel de-al doilea război mondial, alături de Paul Celan, Hans Magnus Enzensberger sau Günter Eich. După debutul fulminant în poezie, Ingeborg Bachmann se concentrează mai târziu, între anii 1960 şi 1970, asupra procesului de creaţie a unei opera magna în proză, intitulată Todesarten (Variaţiunile morţii), marcând o tranziţie clară de la poezie la proză. (…) Asemenea lui Paul Celan, Ingeborg Bachmann apare astfel într-un context istoric de profundă dezorientare literară aproape ca un înger salvator al poeziei de limbă germană. Provocarea formulată de filozoful Theodor W. Adorno, reprezentant al teoriei critice şi membru al Şcolii de la Frankfurt, în întrebarea sa referitoare la imposibilitatea de a mai scrie literatură după momentul Auschwitz, părea să fi găsit un răspuns cel puţin aici, în poeziile tinerei Bachmann.”
(Fragment din prefața semnată de Ramona Trufin în volumul „Voi, cuvinte. 101 poeme antume și postume”, selecția poemelor și traducerea din germană de Ana Mureșanu și Ramona Trufin, colecţia „Poezia”, Humanitas Fiction 2017)
Ich
___
Eu
Nu suport sclavia.
Eu sunt mereu eu.
Dacă vreodată ceva vrea să mă îngenuncheze,
Mai bine rup.
De vin greul soartei peste mine
Sau înstăpânirea omului,
Eu sunt aici și așa rămân,
Și rămân așa până la ultima sforțare.
Și de aceea sunt numai una.
Eu sunt mereu eu.
Dacă urc, urc sus.
Iar de cad, toată cad.
Nach grauen Tagen
__________________
După zilele cele înnegurate
O singură oră liberă să fiu!
Liberă și departe!
Cum cântecele nopții răsună în sfere.
Și aș vrea să mai zbor peste zile
Căutând uitarea,
Să trec peste apa neagră, căutând trandafiri albi
Sufletului meu aripă să-i dau
Și, Doamne, să nu mai știu
De amăraciunea nopților lungi
În care ochii se fac mari
în fața nevoii fără nume.
Lacrimile îmi stau pe obraji
Lacrimile din nopțile nebuniei –
Ale speranței frumoase, a amăgirii
Dorinței să-i rup lanțul
Și să beau Lumina –
O singură oră să mă uit la Lumină!
O singură oră liberă să fiu!
Entfremdung
__________
Înstrăinare
Nici un copac să vad în copaci nu mai pot.
Nici crengile nu mai au frunze care să le țintuiască în bătaie de vânt.
Fructele sunt dulci, dar fără dragoste.
Nici o singură dată nu mai satură.
Ce va fi de acum?
Pădurea se perindă în fața ochilor mei
La urechea mea păsările își închid pliscul
Pentru mine – nici o câmpie un pat.
Sunt sătulă de timp
Și înfometez după el.
Ce va fi de acum?
În munți vor arde focuri în noapte.
Să-mi dau foc să mi le pot pe toate iar apropia?
În nici un drum un drum să văd nu mai pot.
