Îi erau tot mai grele treptele, dar venea regulat să-și schimbe cărțile. Un crâmpei de discuție aveam întotdeauna, îmi spunea ce i-a plăcut sau ce nu i-a plăcut din cutare carte, pe care ar fi citit-o încă o dată „da’ are scrisul prea mic”, ce impresie i-a făcut o carte sau alta.
Nu mai mergea cu oile de-o vreme, dar înainte își lua cărțile în traistă și citea stând pe un bolovan între oile care pășteau cuminți. „Am văzut un om cu oile care citea, Doamna! Avea o carte și citea între oi”. Da, citea, citea de câte ori avea răgaz, Nenea Spânei.
De la un timp începuse să împrumute și cărți pentru copii: „Am o nepoțîcă și îi citesc și ei”. Avea o lumină specială în ochi atunci când vorbea de „nepoțîcă”, radia. Apoi a venit o dată cu nepoțica și împreună cu ei a intrat un val de bucurie în bibliotecă: a dumnealui, mândria bunicului și a ei, copila „scăpată” între povești. „Vreau să se-nvețe cu cartea”.
Apoi a venit mai rar – „îs cam bolnav” și cel mai greu îi era urcatul treptelor, dar venitul la Bibliotecă „îmi face bine, mă fac să suflu treptele, da’ îmi place să viu”. Îi trăgeam un scaun și îi aduceam cărți din genul celor care îi plăceau. Alegea încet răsfoind cartea, citind paragrafe. Uneori punea în teancul celor alese și câte una pe care o mai citise: „Asta mi-o plăcut tare, n-o citesc înc-o dată, dar aș mai răsfoi-o pe ici pe colo, măcar că are scrisul cam mărunt”.
Nu e mult de când a venit ultima dată… acum am aflat că s-a dus…
Odihnești în pace, Nene Spânei.
