Mioriță laie… mort îi Niculaie!

Satul așezat la umbra dealului Ghețarului are numai două ulițe mai importante.
Restul ulițelor sunt mai mult niște hudițe de legătură ce se aruncă din ele.
Dar spre pășunea de lângă pădure mai mergea o uliță ce tăia satul chiar din poarta CAP-ului, trecând valea pe podul lui Ciky, apoi trecea, urcând prin fața semețelor biserici cu turnuri albe ale ungurilor, și tot urca cotind până ajungea-n hotarul numit ,,la bulgari”, pe de-o parte.
Acum ieșirea din sat e aproape pustie.
Ici colo câte o casă a mai rămas locuită iar restul pustii.
Aici a fost miezul vechi al satului ce clocotea de viață.
Pe una din hudițele ce urcau din acest drum mergeam mereu la sora mamei mele, Veronica.
Aveam și eu cu cine mă juca… la veri: singurul loc unde puteam evada de acasă.
Cu Ion eram și în clasă iar lângă casa lor mai era un Ion, Adamu lu Ciriclăuu lu’ Sclichea, țâganu’ satului de din sus.
Că mai erau câțiva… Și mai pe vale.
La poarta țâganului lăsase bărbatul mătușii Ignat, un copac lung de vreo șapte metri.
Inițial… era pentru foc.
Dar bătrânii de pe hudiță l-au acaparat urgent pe post de loc de ,,ședință”.
– Mă Ignate… nu-l tăia mă… că zo, ce bine șădem ui tătă ulița, zise cu glas gutural nevasta lu’ Iuănu’ lu’ Badăn.
– Ie mă vecine dragu mamii nu-l tăie… dirept zâce vecina.
Zise și lelea Mărina cu un glas subțirel și ușor cântat de bătrânețe.
Lemnul era pus chiar în unghiul uliței și de sus din deal se vedea pe ulița de jos cum treceau carăle Colectivului ori oamenii ce umpleau pe atunci colțul satului.
Badea Bimbi cu nevasta erau singura familie de unguri din colț… și ei veneau la povești zi de zi.
Bimbi bacii era de aproape nouăzeci de ani și singurul ce mai purta opinci în tot satul. Alb, cu parul lung, părea un moș din povestile lui Creangă.
Om bun unguru’!
Așa-l lăudau vecinii pe bătrânul blajin ce mereu pipa tăbac în ziar .
Pe lemnul pus strategic în bătaia soarelui era cu rândul toată ulița.
Dar pe Victoru lu’ Ciuti… care stătea tot acolo în colț nu țin minte să-l fi văzut la povești niciodată.
Rar povestea pe drum cu cineva venind de către CAP-ul unde era chemat să ,,belească” vițeii și vacile moarte din diverse motive.
El era uneori și măcelar… sau măcelar fusese la Colectiv… dar eu așa-l știu, ,, rezolvând” ingrata problemă a vițeilor morți.
Aducea pe frunze de varză mari câte o bucată zdravănă de carne roșie de vițel.
Tăcut, abia dacă îmi răspundea la binețe mie și copiilor.
Iarna la poarta lor era un cel mai bun dădăuș de sanie din partea aia de sat.
Hărmălaia nu se potolea până spre miezul nopții .
Dar a doua zii pete mari de cenușă distrugeau metri buni din derdeluș la poarta lui.
Copiii ziceau că nevasta îi era mai rea și cheltuia sare cu nemiluita doar să strice lunecușul.
Oricum evitam omul, noi copiii știindu-l ursuz.
-Mă Iuane ia haida în luntru!
I-am auzit glasul lui Victoru’lu Ciuti, bine știut venind printre lețele gardului.
-No, că iar mă trimite să-i ieu Naționale!
Zise Ion destul de bosumflat.
-Da cu cine ești?
Mai întrebă omul cu glas parcă gâtuit .
-Aha cu văru-to!
-Da păi cu cine dară!
Zise și nevasta lui cu un puternic accent unguresc.
-Hai mă copii să vă zâc io ceva… Mă știț’ voi povestea aia din cărți… cu Miorița… care are trei ciobani.
Aț’ auzât voi de ie?
Cum o fost tri ciobani cu turmele lor…
Șî cum pe unu l-o ‘morât… săăracu de iel!!!
Noi stăteam și-l priveam cum îi tremură glasul și are ochii plini de lacrimi.
La început am crezut că-i băut… și a căzut în vreo melancolie bahică.
Că noi la țară am văzut destui trecând de la veselie la tristețe pe la nunți și invers pe la pomeni.
-Măă copii… mă copii!
No ui’ ia acum ni să dă la radio… Miorița.
Povestea care vă zîc Io de ie.
Și abia atunci am văzut scos pe târnațul de cărămidă un radiou vechi .
– Am tăt așteptat șî de luni de zâle știu programa.
Tăt anii ascult io Miorița.
Mă copii auzâț la mine.
Lumea crede că-i poveste… da nu-i.
Io mă copii am avut on frate… Niculaie… săracu.
Copil harnic… de mai rar.
De mic umbla la oăile satului… aghia, aghia să putea țâne după turmă.
Dădea în strungă… o prins să mulgă… apăi gata că el nu mai vroia să vie cu noi la lucru hotarului.
El s-o băgat de slugă la oi.
Șî o prins să-și adune oaie lângă oaie mă copii… Pănă ce o avut turma lui… co avut piste două sute… că o avut mai multe ori mai puțâne nu știu…
Da acum era deja copilul… închegat.
Ave’ pământ, muiere, copil… pus la rând.
Mă copii de unde o adus el două slugi nu știu.
Da erau de pe Târnave… niște ficiori, ia niste să umble cu oăile.
Derbedei fără minte…
Ce s-o gândit ei?
Mă hai să-l omorâm pe stăpân… șî vindem oile.
Nu toate….așa o sută ori mai multe.
La beutură?
Ori mânați de Hăl cu Corne? Nu știu… da într-o sară numa ce o luat bâta unu șî i-o vint pe dindărăt…
Omul se ridică și imitând sluga criminală cu chipul schimonosit de o ură fantastică se slobozii cu mâinile lovind prin aer capul fratelui său într-o reconstituire dureroasă.
Din ură, fața i se schimbă și i se umplu de o milă imensă și privea acolo jos lângă pietrele late ce formau un trotuar primitiv…
Vedea mortul năclăit de sânge… nemișcat.
-Mi l-o ooooomoooorât!
Dragu… tetii, puiu nooost’ Cee copil bun am avut la casa nostă!
Șî acum… nici copilu’ nu mai are tată.
Se ,,cânta” după mort legănându-se ușor, zguduit de plâns, Victor! Bătrânul atât de ursuz era acum… moale cu mâinile frământând a neputință. Comănacu-i căzuse printre pietre.
Păru-i cărunt sur era rășchirat și neputința i se citea și mai mult pe toată ființa.
Privea în gol cu capul întors spre pășunea de după pădure ce nu avea cum s-o vadă de casă și deal.
Dar el vedea ceva acolo.
Mâinile-i căutau ceva nesigure.
Katy, nevasta lui, greoaie veni din spate și-i dădu comănacul.
Acoperit din nou, parcă încet, încet, tetea Victor s-a liniștit.
-O mințât slugile… că le-o vândut lor oăile șî el o fugit cu banii, la București cu una di pi la Blaj.
Zâceu că să țâne cu ie de mult… că o aducea noaptea la stână…
O mai făcut-o șî pe copila aia să plângă că o lăsat-o pintru o… o… nemernică.
-Șî cum ați aflat că ei l-o omorât, tete Victor?
Am întrebat eu nerăbdător.
-Io nu am crezut nimic.
Copilu’ nost’… Niculaie… nu era om dela.
Io am sâmțât că ascund ceva… că omu să vede.
Tăt erau proști… să tăt șopoteu pe după stână..
Unu… era mai slab de înger.
Mai mole. Atunci am bănuit… ăla mai voinic… o fost capu’… el o făcut ce-o făcut.
Io am zâs așa cătră ei.
-Mă fratele v-o vândut oile lui… da am șî io aici cinsprazece, au unchii mei iar atâtea șî atâtea.. .no elea cu totul îs vreo șaptezăci.
-Sigur….recunoaștem.
-No, pintru oăile elea io viu șî ajut la muls la strungă la caș….până vine ori fratele, ori să bagă oile în sat când cade zăpadă.
Io tăt cu oăchii pe ei. Am grăit cu jândarii că io bănuiesc că nu-i lucru curat.
-Numa’ ce să vedeți măi copii. Duc oăile la adăpat și oăile nu voiau să beie deloc.
Le mân cătră troci….ele miroseau apa da’ de vrut să beie… ba.
Nu am bănuit nimic șî dimineața le duc iar la apă.
Atunci parcă cineva mi-o luminat capu.
Am lăsat oăile sângure cu câinii și am dat fuga la jândari.
-Ui ce șî cum bănuiesc io.
Ne-am dus câț’va bărbați cu căruță… șî cu un cârlig lung.
Șî numa ce zâce unu:
-Este ceva…să sâmte mole….
L-am scos.
Omul era cu ochii ieșiți din orbite…
-Nu era umflat pre tare.
Da era…era zdroghit tăt de bâtă.
Io adus jândarii aici în chimniță la sfatu popular legați… o spus tăt bine.
Nu m-o lăsat… Îi spintecam acolo ca pe porci. Nu zoia… nu m-o lăsat nici să-i bat.
Da jândarii io bătut… da ce folos!
Io nu-i iertam….Șî tare rău mi-o părut… Di ce am chemat io jândarii?…
Da eram pre obosât… că nu dormeam nopțile… eram tăt la pândă… să ascult, să aflu ceva… să nu mă omoare șî pe mine.
Din radioul așezat pe târnațul înalt se auzi gongul teatrului radiofonic.
Vocea minunată a crainicei rostii clar:
-Baltagul… după romanul cu același nume…
-Șttt… ascultați, asta-i povestea copilului nost.
Vocea prezentatoarei rosti grav:
-Mioriță laie, laie bucălaie!
Victor dus lângă radiou se lipii de târnaț cu privirea pierdută în frunzișul acăților de peste drum mormăia afectat:
-Ie dragă ie,bucălaie… ie… a lu Niculaie!
Și ofta adânc după fiecare cuvânt.
-Domne hodinește-l …ie…ie…

Dan Suciu …Belgia Lanaken